În articolele anterioare am discutat despre nivelul teoretic al cunoașterii, acum abordăm aceasta din punct de vedere al aplicației. Este un nou prilej pentru a aborda noi idei prin care explicăm sensurile și limitele. Prin aplicații, cunoașterea se valorifică și se evaluează. Din păcate, termenul de aplicație și-a restrâns nejustificat ființa numai la sensul de aplicație tehnică. Recunoscând însemnătatea de prim rang a conceptului de “aplicație practică” pentru civilizația modernă în genere și pentru democrația în presă. Exprimând o relație, conceptul de aplicație are puncte de plecare (domeniu ) și punct de sosire (codomeniu ) care împreună formează câmpul relației . În conceptul restrâns de “aplicație practică”, domeniul relației era alcătuit exclusiv din idei, iar codomeniul relației era format din acțiuni. Se recunoaște sensul unic de la gând la realizare.Sunt posibile patru forme de relații în câmpul de legături de aplicație: 1- de la teorie la teorie, 2- de la teorie la practică, 3- de la practică le teorie 4- de la practică la practică. Să urmărim cum se întretaie raporturile de aplicație într-un exemplu concret: constituirea teoriei comportamentului de către Hull.(H.B.Beech, Teoriile despre personalitate și terapia comportamentului, în B. M. Foss ( ed.), Orizonturi noi în psihologie, tr.rom., Editura Enciclopedică Română, București, 1973, pp.398-400. )
În concluzie, trecerea la aplicabilitate vizează dialectica complexă a concretului și abstractului, iar raportul perceptiv-rațional este un aspect al acestei dialectici, prezent în egală măsură la nivelul cunoașterii empirice, al cunoașterii teoretice și al aplicabilității. Percepție și gândirea, alături de alte forme ale conștiinței, imaginația, intuiția etc, mijlocesc permanent și plenar realizarea întregului demers gnoseologic.
