Perioada aceasta de pandemie mi-a adus aminte de un roman celebru scris de Zaharia Stancu. Mulţi români din generaţia mea au citit în comunism romanul „Desculţ”, care a apărut la sfârşitul anilor 40 şi s-a bucurat de un real succes la public, fiind o autobiografie lirică, un fel de bildunsgroman. A fost cea mai tradusă carte a unui autor român. S-a publicat în 24 de ţări şi a făcut furori în America latină. Întreaga carieră a lui Zaharia Stancu s-a construit pe acest roman de la umilul jurnalist şi poet la ditamai preşedintele Uniunii Scriitorilor, prieten cu Dej şi Ceauşescu. Ca elev de liceu i-am citit de vreo două ori romanul „Desculţ” şi sincer nu mi-a plăcut foarte mult, datorită lirismului exagerat, în contradicţie cu viaţa dură şi întunecată din România anilor 90. Copilăria lui Darie nu părea mai nefericită decât cea unui adolescent dintr-un cartier muncitoriesc comunist fără lumină, apă caldă, alimente de bază, televizor şi ciocolată. Plus imaginea cu ţăranii care purtau botniţe la cules de struguri zugrăvită de Zaharia Stancu părea neverosimilă. Bunicii mei care erau de la ţară îmi spuneau că nu exista aşa ceva în satul românesc interbelic. De altfel, laimotivul romanului era „Să nu uiţi Darie!”, care paradoxal se plia pe anii aceia nenorociţi şi plini de lipsuri a „epocii de aur” a sfârşitului ceauşismului. Nu puteam crede în lupta de clasă şi să acţionăm mental împotriva burghezo-moşierimii, când făceam temele în 1985 la lumina lumânării şi mâncam pâine mucegăită cu ceai în blocuri cu calorifere reci. Deci chiar nu vom uita ca adolescenţi anii aceia sinistri: „Să nu uiţi Darie” devenise pentru generaţia mea un memento anticomunist. Minciuna transcrisă în literatură de Zaharia Stancu cu boierii care puneau botniţă ţăranilor să nu mănânce struguri la „surechit” era neverosimilă. De altfel, Marin Preda ura acest paragraf din romanul „Desculţ”, care nu era proletcultist, dar păstra în linii mari direcţia realismului socialist al luptei de clasă şi a copilăriei furate de traume sociale după modelul „Mama” de Maxim Gorki. Scriitorul Marin Preda, fiind de la ţară, spunea peste tot unde mergea că în satul lui din Teleorman nu se puneau botniţe la ţărani de către latifundiari. „Ivirea „fenomenului“ în cartea lui Zaharia Stancu însoţită de laitmotivul respectiv n-au nicio legătură cu vreun „slogan de partid“: e un exerciţiu de memorie. În rând cu „sloganul“ vine, în interpretarea dlui Nencescu, episodul „incredibil“: culesul viei cu „botniţa“ la gură. Faptul e „incredibil“ şi în viziunea conjudeţeanului Marin Preda: inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Opinia celui mai iubit dintre pământeni este că detaliul respectiv, neverosimil, întunecă orizontul satului românesc aflat în Moromeţii sub lumina amintirii, a nesfârşitei „amiezi de vară“ şi a „timpului răbdător“. Botniţa „întinează“, în amintirea lui Marin Preda, universul luminos în care i-a plăcut să-i fixeze pe filozofii lui inteligenţi, veseli, plini de umor din Poiana lui Iocan. Însă cruzimea neverosimilă, chiar „sălbăticia“ respectivului căluş la gură, în fine, a „botniţei“ pecetluiesc universul oniric şi buimac din Întâlnirea din Pământuri. Şi chiar unele episoade, scene, din Moromeţii (vol.I.)!” (C. Stănescu).
Până la urmă Zaharia Stancu pare un ufolog, un scriitor profet care se foloseşte de trecut pentru a prevedea viitorul. În perioada interbelică nu s-au pus măşti pe gură, dar azi da, care nu are legătură în aer liber şi spaţii nespitaliceşti cu sănătatea, ci mai degrabă cu controlul societăţii. E o formă de uniformizare comunistă, care a prevăzut-o genial Zaharia Stancu încă din 1948.Deşi tot mai mulţi medici şi instituţii medicale internaţionale spun că măştile purtate mult timp fac rău sănătăţii, totuşi guvernele insistă ca acestea să se poarte pe o perioadă îndelungată. „Pentru a ne lipsi de libertăți, cei care au planuri anti-americane trebuie să mobilizeze un anumit cvorum inițial de populație dispusă să consimtă.Masca obligatorie urmărește să creeze tocmai acest consimțământ. Pe lângă extinderea ficțiunii că ne aflăm într-o situație de urgență suficient de periculoasă pentru a declanșa autoritatea extra-constituțională a puterilor locale și statale, obligativitatea măștii ar acționa ca o presiune din partea concetățenilor pentru conformarea la „noua realitate” care va veni” scrie americanul Molly McCann într-un editorial pentru The Federalist. De fapt şi botniţele „puse” ţăranilor de către Zaharia Stancu nu erau despre mâncatul strugurilor, ci despre umilire şi controlul societar al puterii asupra cetăţenilor, despre o lipsa de încredere şi îngrădirea libertăţii. Ţăranii supuşi cu botniţă, umiliţi şi controlaţi, deşi nu este o scenă reală din România interbelică, sunt o în realitate o preemţiune isagogică a tinerilor cu mască în spaţii închise, aer liber şi în interiorul autoturismelor, deşi nu est enevoie să se poarte obligatoriu peste tot, dar este deja percepută pânza chirurgicală sau fashion ca o formă de uniformizare socială comunistă, de acceptare senină că poţi fi controlat de stat. Fără mască eşti un infractor, dar un om liber. Cei mai mulţi dintre oameni preferă să intre în anonimatul acceptării noii botniţe sociale, cu uşurinţa unui maoist. Zaharia Stancu a fost un profet al „minunatei lumi noi” comuniste, care scria despre un trecut care nu s-a întâmplat, dar va veni într-o zi şi pe care astăzi îl trăim din plin, ca pe o uniformă chinezească.
Ionuţ Ţene / UZPR
