În acest an, în istoria de două milenii a bisericii creștine, pentru prima dată, la sărbătoarea de Paști preotul a vorbit, în biserică, de unul singur, fără de martori, cu Cel de Sus.
Un fenomen asemănător l-am mai trăit în anul 2000, când am vizitat vechea Patriarhie de la Constantinopol (Istanbulul de azi).
Marea Catedrală mică în dimensiuni a Patriarhiei era învăluită de schele și pe dinafară, și pe dinăuntru, pentru că se afla în toiul unor reparații.
Am rămas impresionat de sărăcia care domnea acolo, unde aveai impresia că totul se dărâmă și se transformă în ruină chiar sub ochii tăi. Icoane scorojite pe ziduri, bucăți de cer pictat gata să se desprindă cu tot cu tencuiala de sus, îngeri speriați că ar putea să cadă cu tot cu tavan, arhangheli crispați de durere, cu crăpături, care erau ale pereților, pe corp – aceasta impresie mi-o lăsase atunci Catedrala Patriarhiei.
Aceleași sentimente, bănuiesc, le împărtășise și Papa Ioan Paul al II-lea, care, atunci când văzuse atâta nevoință în sediile Patriarhiei, a îngenuncheat în fața patriarhului ortodox Bartolomeu, i-a sărutat mâna și a zis printre lacrimi:
- Aici locuiește Dumnezeu.
Nu se poate ca Cel de Sus să locuiască în fast și trufie, a dat de înțeles mai marele bisericii catolice.
După o mie de ani de la despărțirea din 1052, iată că umilința este, se pare, pe cale să împace cele două biserici-surori.
Un călugăr grec sosit de la Paris, Pavlos Politis, care era și șef al șantierului de restaurare a catedralei, se oferise să ne fie ghid prin vechea mahala a Fanarului.
Cel mai bogat cartier al Constantinopolului timp de două milenii, azi e în ruine. Treci prin el ca printr-un cimitir.
Chir Pavlos rostește doar nume de morți:
- Acesta e palatul lui Duca-Bei…
- Acesta e castelul lui Cantemir-oglu…
- Aici a fost biblioteca mare din Constantinopole…
Marele oraș grecesc de odinioară, azi e aproape fără de greci, la ultimul recensământ în acest oraș de 18 milioane de locuitori, au fost atestați doar 1700 de greci.
Pavlos Politis îmi explică:
- Guvernul Turciei e generos cu grecii. Cartierul Fanar a fost recunoscut în totalitate proprietate grecească, unde turcii nu au dreptul să aibă proprietăți sau să procure terenuri, imobile, să le demoleze sau să se mute în ele.
- Dar…, a adăugat părintele, … există fundamentaliști care le-au făcut grecilor viața imposibilă, silind majoritatea să plece: în câteva rânduri islamiștii au incendiat clădirile Patriarhiei, iar pe fostul Patriarh dinaintea lui Bartolomeu l-au împușcat pe treptele Patriarhiei… Eu nu fac politică, îmi atrage atenția chir Pavlos, dar nu sunt deloc convins că aceste excese ar fi pe placul profetului.
Îl are în vedere pe profetul Mahomed.
Prin Fanar bate azi vântul pustietății.
Palatele foștilor domnitori ai Moldovei și Valahiei sunt goale.
Doar ici-colo vezi ieșind din câte un castel odinioară somptuos, aflat în ruine, vreo șatră de țigani – care locuiește clandestin până dă de ea patrulele poliției turce – ca să plece cu tot alaiul către piețele din centrul urbei.
Mergem pe strada Sudzu, care poartă numele celor doi frați Șuțu, Mihai și Alexandru, care au domnit în aceeași perioadă, primul – în Moldova (iunie 1819–martie 1821), iar al doilea – în Valahia (noiembrie 1818–ianuarie 1821).
Trecem pe lângă mai multe biserici goale. Din una auzim o voce. Îi trecem pragul în tăcere, mai mult din curiozitate.
Înăuntru vedem un preot tânăr, care ține o predică. Am impresia că nu ne vede. Comunică mai mult cu icoanele și câteva cărți deschise în fața sa.
Am stat lângă stâlpii ușii vreun sfert de oră, apoi – altul fiind scopul pe care ni-l propusesem – îl lăsăm pe prelat singur cu sfinții și îngerii din incintă.
Am urcat Dealul Stegarului (Sangiacdar Gicuși), unde timp de mai multe ore chir Pavlos ne vorbește de urmele românești de pe Fanar: Bogdan Seray-ul (Palatul Moldovei), fosta ambasadă a Țării Moldovei, unde au locuit în diverse timpuri beizadea Dimitrie Cantemir, Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, Vasile Lupu însuși, Miron Barnovschi-Vodă, Constantin Brâncoveanu cu fiii înainte de a fi decapitați, zeci de odrasle de domnitori. Nu prea departe, în curtea metocului Sfântul Mormânt, s-a aflat Vlah Seraiul (Palatul Valahiei). Vizităm Academia Patriarhiei, la care și-au făcut studiile Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătaru etc., Gimnaziul Patriarhiei, ce funcționează și azi cu câțiva elevi greci, care studiază turcește. Din palatul lui Dimitrie Cantemir, așezat deasupra Bosforului, cum precizase cărturarul nostru, „în locul cel mai plăcut ce-și poate cineva imagina”, n-au mai rămas decât terasele. Chiar lângă Cornul de Aur, în zona Kitab Hamân de deasupra Fanarului vedem turla Bisericii Sfânta Maria, care l-a avut epitrop pe Dumitrașcu Cantemiroglu, cum i se spusese la Istanbul feciorului lui Constantin Vodă, și care îngrijise și de marea ei bibliotecă.
De pe Dealul Stegarului se văd mulțimea de moschei, turlele scunde ale bisericilor ortodoxe, zidurile de cetate care înconjoară partea veche a orașului, turnul Galatei, Bosforul, Golful de Aur, Topkapy Seray – reședința sultanilor etc.
Timpul frumos ne face să revenim către Patriarhie spre amiază.
Pentru că biserica ortodoxă în care poposiserăm dimineața ne era în drum și pentru că prin ușile deschise vraiște vocea acelui preot tânăr se auzea de departe, i-am mai pășit o dată pragul.
Acesta încă nu-și încheiase liturghia.
Ajunsese la lacrimi.
Stătea cu fața la altar și cu spatele spre intrare în fața unui pupitru pe care se afla un Evangheliar din care citea.
Vorbea grecește, limbă pe care nu o înțelegeam.
Dar lacrimile care i se scurgeau pe lângă cuvinte în suflet i le deslușeam lesne: ele se auzeau.
Și atunci fără voia noastră am lăcrimat și noi.
Plânsul lui amestecat cu cuvinte mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte.
Iată imaginea preotului desăvârșit, mi-am spus, care își face datoria și dacă este ascultat de credincioși, și dacă nu este. Acesta comunică întâi de toate cu Cel de Sus, de El se vrea auzit, de El se vrea înțeles.
În acest an, în noaptea Învierii l-am revăzut în toate bisericile noastre. L-am știut prezent în mii de chipuri, oficiind în lăcașurile goale, unde se închisese – ca-n vremurile de persecuție a creștinilor – ca să fie doar el și Domnul.
Lăcașurile au fost goale de lume, dar nu de Cel de Sus. Cum credincioșii se află într-o izolare impusă fiecăruia, ca o detenție, ne-am simțit precum un glob de deținuți. (Afară, poate, de cei 5000 de pușcăriași din Iran, condamnați la diverse termene de închisoare, care au fost eliberați cu toții într-o zi, pentru că în penitenciarul lor intrase pandemia, iar statul nu-i putea trata și au fost lăsați să plece, ca să moară acasă).
Preoții noștri mi-au amintit în noaptea Învierii de profeții retrași în Pustie, unde se duceau ca să poată comunica mai lesne cu cerul.
Am urmărit la televizor zeci de biserici în care nu se afla decât preotul. Preotul și Cel de Sus.
Până și slujba de la Catedrala din centrul Chișinăului emana evlavie.
Am avut sentimentul că în timp ce Dodon ieșise pe o ușă, Dumnezeu intrase pe alta. Ca să nu se întâlnească.
Acest președinte păgân, cu toate crucile lui, după ce a amenințat cu flăcările iadului lumea care va ieși din case ca să se ducă la biserică, a alergat la aeroport după o scânteie de foc haric, ca să ajungă în rai de unul singur, fără de poporul pe care crede că-l prostește cu multă abilitate.
Pandemia dodonistă e și ea periculoasă, pentru că atacă sufletele.
Așa cum în istorie se vorbește azi de „Ciuma lui Caragea”, „Holera lui Ipsilanti”, pandemia prin care trecem, ar merita ca istoricii s-o consemneze drept „Coro(a)na lui Dodon”.
Iar molima care a zdruncinat planeta – eu o văd mai degrabă ca pe un semn de început al Apocalipsei.
Sperăm ca Cel de Sus să ne ierte și să se răzgândească.
Iar după această pandemie cu virusuri, să vină pandemia Bunătății, Omeniei, Generozității și Solidarității Umane.
Hristos a Înviat!
Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău
