Nicolae Ilinca din Tomşani, sat aflat înaintea Horezului, venind de la Râmnicu Vâlcea spre Târgu Jiu, are înfăţişarea unui ţăran pensionar din Provence, în jur de 70 de ani, scund, uscăţiv, cu o distincţie studiată şi cu ochii senini, de castană, pe o faţă măslinie cu pielea bine întinsă pe umerii obrajilor.
Şi nu se sfieşte, ba dimpotrivă, să lase impresia, cu viclenia tipică neamului său din Oltenia de sub Munte, că vrea să treacă prin viaţa câtă i-a mai rămas, cuminte şi retras.
－Stăm mai retras – zice el, la observaţia mea că e ca o fată mare care amână intenţionat măritişul deşi e limpede că moare să se mărite.
－Stăm mai retras, zice el cu pluralul voievodal, şi ne facem datoria.
－Păi ce datorie mai ai dumneata la câţi ani ai?…
－70 – mă întrerupe el
－Aşa, continui eu, ce datorie mai ai la 70 de ani?
－Fetele, răspunde el, cu un zâmbet şters, între mândrie şi nevoie , fetele care sunt numai patru, dar tot fetele mele sunt şi la casa lor…
－Şi nevasta, adaug eu.
－Şi nevasta îşi aduce aminte el, însă cu nevasta stăm împreună, iar pluralul voievodal, însă fetele, cum e şi dânsa – şi îmi arată fata, vreau să spun femeie în toată puterea cuvântului, proprietara atelierului, ca să nu-i spun cabinetului de coafură de la intrarea de sub Romani a Hurezului. O fiinţă energică, multidisciplinară, căci este şi pictoriţă de mobilier rustic şi ambiţioasă să-şi înfrumuseţeze casa, cu o artă a decoraţiunii ţărăneşti plină de fantezie, soţie a unui însoţitor de vânătoare, mai poet, mai cu puşca de vânătoare de umăr prin pădurile Slătioarei şi Copăcenilor şi ale pădurilor de pe Valea Cireşului de la poalele munţilor Căpăţânii.
－La casa lor, întăreşte el ideea de datorie, dar cu un singur tată la care se uită cu aceiaşi ochi cu care se uitau când erau mici.
Îmbrăcat „nemţeşte”, cum se zice la noi în Oltenia, foarte îngrijit, cu haine care deşi nu sunt noi, cad pe el ca de sărbătoare, fiindcă e sâmbătă şi zi de târg la Horez şi se află în vizită la fata mijlocie care îi seamănă la ambiţia de a cuceri viaţa pe picioarele ei şi în rând cu cerinţele timpului.
－Şi cu ce te-ai ocupat, îl întreb eu, apelând intenţionat la termenul „ocupat”, fiindcă şi el, Nicolae Ilinca, ţine să pară târgoveţ.
－Cu ce se ocupă toţi ţăranii de la noi şi am fost aproape toată viaţa, de când m-am întors din armată, şi saxofonist!
－Saxofonist!?, întreb eu, luat prin surprindere. Saxofonist la Tomşani, pe malurile râului Romani?
－Şi la Tomşani şi la Hurezi şi la dumneavoastră la Slătioara, unde se cerea, la nunţi şi la botezuri, la petreceri cum ar fi acum de 8 septembrie, de Sfânta Maria mică sau de 25 octombrie, de Sfântul Dumitru, când se mai pune ultima data toamna masa afară.
－Se cântă cu saxofonul?
－Eu cânt cu saxofonul şi taraful nostru, al fraţilor ”Giorsari”.
－Păi Giorsari vă cheamă?
－Nu „Giorsari”, ne cheamă Ilinca, patru fraţi Giorsari, cu porecla asta vestită rămasă de la bunicul nostru, un om mai sărac care se ducea la cosit cu o coasă mai veche, cu o gură mai ştirbă şi mai mică, o gioarsă de coasă, cum se spune pe la noi, şi lui îi zicea lumea „Giorsarul” şi taraful nostru a rămas al „Giorsarilor”.
－Păi toţi patru cântaţi?
－Toţi patru cântăm de mici la vioară, la tobă, din gură şi facem taraful.
－Şi dumneata din saxofon…
－Din saxofon fiindcă mi-a plăcut saxofonul din armată şi am învăţat să cânt cu el în armată şi, când am venit acasă, am lucrat şi la coasă şi la arat şi la sobe cu olane, fiindcă sunt şi olar şi mi-am cumpărat de la Timişoara saxofon nou pe care-l am şi acum în cutie ca nou-nouţ şi îl am de peste 50 de ani fiindcă la Timişoara era şi fabrică românească de saxofon şi s-a vândut, s-a prăduit, cine ştie ce s-a făcut din ea. Acum îmi lipseşte pana de la saxofon şi nici aia nu se mai fabrică la Timişoara, îţi dai dumneata seama, un nimic, dar fără nimicul ăsta nu cântă saxofonul.
－Ce este pana?
－Un fel de limbă mică ce se pune la muştiuc. Pana vibrează şi cântă saxofonul. Dar nici pană de saxofon nu se mai fabrică! Şi nici nu mă mai mir fiindcă noi, azi, care am făcut locomotive electrice la Craiova, nici ace de gămălie nu mai fabricăm.
－Şi ai cântat toată viaţa cu saxofonul?
－Şi cu taragotul!
－Şi taragotul de unde l-ai cumpărat?
－Taragotul l-am făcut cu mâna mea din lemn de tisă care este ocrotit de lege şi l-am tăiat acum o jumătate de veac şi l-am cărat prin pădurile de pe malul râului nostru, Romani, să zic că l-am găsit adus de ape la o viitură. Şi din el am făcut taragotul şi îl am şi azi. Dar la vârsta mea nu mai am voie să suflu nici în saxofon, nici în taragot, fiindcă nu mai am putere. Însă la nunţi cântam şi trei zile la rând şi din saxofon şi din taragot. Însă mai mult din saxofon fiindcă aici, la horezeni le place mai mult mai mult saxofonul meu fiindcă nici altcineva nu mai cântă din saxofon. Şi ţine minte dumneata că eu nu cunosc notele, eu cânt după ureche şi nu mi-am greşit niciodată. Aşa, ca la vioara, mai ştiu şi eu nota la, şi sol, şi fa, dar aşa, ca să-mi dreg urechea. Altfel, numai după ureche cânt.
－Şi altă meserie ai mai lucrat?
－Păi eu sunt şi rotar dacă se cere.
－Roate de car? －Roate de car şi de căruţă.
－Cu spiţe şi obezi?, întreb eu
－De toate. Însă cel mai greu e de făcut ultima obadă care se potriveşte cel mai greu ca să facă roata rotundă. Şi o dată m-am chinuit până n-am mai putut şi-am fiert lemnul din nou ca să-l fac rotund ca să intre la loc obada şi să rotunjească perfect roata.
－Şi altă meserie?, întreb eu iar.
－Şi altă meserie sobar de sobe cu olane, cum făceau boierii olteni în conacele lor pe timpuri.
－Şi poţi să faci o sobă cu patru coloane din olane de pământ şi să treacă fumul prin toate patru coloanele şi să încălzească o cameră cu un singur braţ de lemne? Să dogorească olanele?
－Păi şi viaţa mea a dogorât toată viaţa. Acum m-a mai domolit. Tot viaţa.
Din nefericire, mă gândeam eu, aceşti ţărani din Oltenia de sub Munte, pe care i-am iubit eu, nu mai sunt!
Au rămas ţărăneşti, cum am mai spus, la ţară, numai cerul şi stelele. Dar ele sunt de gheaţă, nu dogoresc.
Ţăranii pe care i-am iubit eu, numai ei le făceau să dogorească.
Dinu Săraru
adevarul.ro
