Biografia lui Vasile Răvescu este, în fond, biografia unei generații, a unei generații care s-a născut, a crescut și s-a realizat în regimul trecut, care a traversat o epocă dificilă, cu multe interdicții, de la cenzură la libertatea cuvântului din perioada democrației, pe care o trăim în prezent, o generație ajunsă acum la deplina împlinire.
Scriitorul și jurnalistul Vasile Răvescu privește înapoi nu cu mânie, ci cu nostalgie , amintindu-și de anii copilăriei, ai adolescenței și ai tinereții și povestește cu sinceritate, cu umor și ironie „Întâmplări de-o clipă”, care au devenit „Amintiri de-o viață”, cum frumos își intitulează cartea de curând apărută la Editura RawexComs, București 2020. Cartea este captivantă și se citește cu plăcere ca pe un roman ( un bildungsroman), un roman al formării, al devenirii autorului ca jurnalist, cu toate avatarurile prin care a trecut. „Întâmplările” și „personajele” sunt reale, pe multe le cunoaștem, dar felul în care sunt descrise ni le așază într-o altă lumină. .
Peste tot, ochiul proaspăt al jurnalistului descoperă noutăți, unghiuri noi, fapte încărcate de o anume semnificație. Nimic nu este „întâmplător”. Povestirile au haz și nu lasă pe nimeni indiferent.
Cartea este o lungă confesiune, în care autorul mărturisește crezul său în viață, destinul său de jurnalist, școlile prin care a trecut, prieteniile, locurile și redacțiile, împlinirile și dezamăgirile , el este mereu un optimist, întotdeauna are un „surâs în colțul gurii”, este un încrezător în viață și în valorile ei, un învingător. Pentru el, zâmbetul este o mască, o formă de a-și camufla tristețile, rănile sufletești.
Așadar, născut și crescut la țară, în comuna argeșeană Domnești, copil fiind, care mergea cu vacile și caprele la păscut, autorul își amintește că nu mergea la furat cireșe, precum Nică a lui Ștefan a Petrei, ci la furat mere din grădina școlii sau struguri din grădina vecinei. Încă din primele pagini, el povestește cum a luat „taurul de coarne”, pus în situația de a-și decide destinul. Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București, i se oferă o catedră de limba română în comuna Orbeasca, dar tânărul absolvent ia decizia de a rămâne în București și de a-și găsi un rost în presă. Lucrurile nu au fost simple de la început. Dimpotrivă. După câteva colaborări la ziarul Scânteia tineretului ( redactor-șef, Nicolae Dragoș), tânărul aspirant la statutul de gazetar a avut șansa de a merge într-o excursie de documentare în Delta Dunării, împreună cu Fănuș Neagu, care i s-a adresat redactorului -șef cu rugămintea de a-l angaja pe „acest puști”. ( „Pe mine m-a angajat Fănuș Neagu”). Astfel, a devenit corespondent al ziarului pentru regiunea Pitești.
A urmat „Anotimpul uceniciei”. Deplasările pentru documentare în diferite localități, cu mașina (ARO) sau cu autostopul. Apoi, mutat la Craiova pe același post de corespondent, asigurând materiale pentru activități culturale, sportive, agricole, prilej cu care i-a cunoscut pe Tudor Gheorghe, pe scriitorul și jurnalistul Ilie Purcaru și pe alți gazetari . Tânărul gazetar a avut și dezamăgiri, după publicarea articolului „Delapidarea sentimentelor”, în care prezenta cazuri „nereprezentative” pentru intelectualitatea românească! Altădată, autorul e nemulțumit și nedumerit de ce nu i s-a publicat un reportaj , deși era bine documentat și argumentat.
Gazetarul descrie cu plăcere documentarea de pe marile șantiere ale patriei- Vatra Lotrului, Porțile de Fier, ( Barajul Dunării), barajul de pe Valea Cernei, barajul de la Vidra. În ciuda tuturor dificultăților, gazetarul e fascinat de măreția și spectaculozitatea construcțiilor, dar are și nostalgia boemei, care avea poezia ei, a prieteniei care s-a legat în acele locuri și în acel timp, a tinereții care își căuta un sens al vieții.
Între timp, a primit un apartament în Râmnicu Vâlcea în care a găzduit colegi de redacție, fotoreporteri, care veneau în documentare în zonă. Printre ei, și cunoscutul reporter și scriitor Ilie Purcaru, exemplu de omenie și respect. „o mână de om , într-un munte de frumusețe umană”. De la el, și-a însușit ” o lecție adevărată de gazetărie”.
Chemat la București, în redacție, la noua secție de cultură de masă, a fost nevoit să-și abandoneze noua locuință, deplasându-se mult timp pe teren în diferite locuri din țară.
Trimis la cursurile postuniversitare de specialitate ( cinci ani!), paralel cu achitarea sarcinilor profesionale, Vasile Răvescu ( Bebe, cum îi spun prietenii), și-a continuat activitatea cu aceeași pasiune și conștiinciozitate, care au făcut din el un ziarist de certă vocație.
Autorul povestește cu umor (deși întâmplările nu sunt deloc umoristice!) despre revelioanele din redacție, despre aventura procurării vinului de la Jariștea din județul Vrancea, despre cutremurul din 4 martie 1977, despre alte întâmplări , care, cu trecerea timpului, au devenit amintiri de-o viață!
Vasile Răvescu a fost nu numai reporterul marilor șantiere, ci și al locurilor de vacanță, care i-au rămas în memorie și în inimă. El a scris despre turismul pentru tineret, despre Clubul de turism montan de la Bușteni, despre Sinaia și „Cabana schiorilor”, despre litoral, despre complexul turistic al tineretului de la Costinești, despre Năvodari și Constanța, despre Mangalia, despre concursurile de frumusețe, despre escapadele din Deltă. ( Reporter de vacanță).
„Adunat de pe drumuri”, gazetarul de 33 de ani este foarte discret cu informațiile privind căsătoria și nunta de la Casa Universitarilor . A fost, desigur, o nuntă de vis. Între timp, a primit un apartament în buricul târgului , în cartierul Radu Beller.
Noul redactor-șef al ziarului, Nicolae Dan Fruntelată, i-a propus lui Vasile Răvescu rubrica „Azi”, un fel de ziar în miniatură, un ziar în ziar, cu rubruici fixe și de tot felul , cu informații din diverse domenii, pentru care tânărul gazetar a primit cuvinte de laudă de la colegii din presă. ( Adrian Păunescu a scris în Flacăra că a fost „cea mai bună rubrică de ştiri din presa română”).
Gazetarul Vasile Răvescu este un om cu simțul umorului. Nu întâmplător, el este autorul unor volume ca Epigrame policrome din perioada portocalie, Editura RawexComs, 2012, Umor la patru ace, RawexComs, 2013, Un surâs în colțul gurii, RawexComs, 2014. În cartea despre care scriem, un capitol se cheamă De la o glumă la alta, în care povestește despre festivalul național de umor de la Băilești, despre câțiva epigramiști celebri, printre care Giuseppe Navarra (Pepino), Alexandru Clenciu, Mircea și Ionel Quintus, George Corbu, Ștefan Cazimir, Nicușor Constantinescu și George Zarafu, cu care a avut o relație de prietenie.
O experiență interesantă a avut tânărul gazetar ca proaspăt angajat ca producător-delegat la Casa de filme 5 a Cinematografiei naționale, chemat de prim-vicepreședintele la Consiliul Culturii, acolo unde se făceau afaceri oneroase. Cu regretul că a abandonat ziaristica, omul și-a intrat repede în pâine și, curând, s-a acomodat noii profesii, i-a învățat secretele, și-a format noi și noi prieteni, de data aceasta, personalități ale cinematografiei, actori, regizori, scenariști, operatori, scenografi, pictori, cascadori, critici de film etc. ( Sergiu Nicolaescu, Ion Besoiu, Nae Caranfil, Marin Teodorescu, Mihai Opriș, Nicu Girardi, Elisabeta Bostan, Călin Stănculescu, Dumitru Matală, Puși Dinulescu, Ștefan Sileanu, Szobi Cseh, Ovidiu Iuliu Moldovan, Benone Șuvăilă).
După Revoluție, gazetarul se întoarce la prima dragoste (Înapoi la gazetărie) Mai întâi, la ziarul Dimineața, unde era redactor-șef adjunct ( redactor-șef, Mircea Ichim), apoi la Românul ( redactor-șef Nicolae Dan Fruntelată), apoi la Rompres ( director Neagu Udroiu), ocazie cu care a însoțit o delegație oficială, în frunte cu Președintele Ion Iliescu , în Spania, la Madrid, apoi la Curentul ( ziar patronat de Sorin Ovidiu Vântu) până la ieșirea la pensie pe caz de boală, apoi la revista Balcanii ( redactor-șef Carol Roman), Vasile Răvescu a mai lucrat și după pensionare, mai întâi la TVRInternațional, unde a cunoscut alte personalități marcante ale momentului.
Amintiri frumoase are Vasile Răvescu și despre școala și profesorii de altădată, despre excursiile și călătoriile sale în țară și străinătate, despre întâmplări tragice și comice, despre foștii colegi de facultate, despre revista Bucureștiul literar și artistic (director Coman Șova, redactor-șef Florentin Popescu) și cenaclul „Catacomba”, al cărui cronicar a fost/este. Peste toate plutește nostalgia amintirii, acel sentiment evocat și de Francois Villon -” Dar unde sunt zăpezile de altădată”.
Remarc peste tot talentul de prozator al autorului și plăcerea de a povesti, el chiar precizează undeva că „unele întâmplări s-ar fi pretat pentru literatură”, dar, om de o mare modestie, el mărturisește că nu și-a permis să se creadă încă scriitor, deși a publicat, între timp, cărți importante, printre care: Rime târzii (2012), Catrene de serviciu (2012), În trecere (2015), Ca trenu în trecere (2016, Minifabule și ghicitori (2016, Catrene cătrănite (2017),.
Vocea ziaristului și scriitorului este inconfundabilă. Să o ascultăm cu atenție!
ion HAINEȘ / UZPR
