Se împlinesc 95 de ani (24 mai 2018) de la nașterea unui mare poet: ION CARAION (Stelian Diaconescu, pe numele real). O vârstă posibilă, 95 de ani, din ce în ce mai tangibilă azi, după exemplele încurajatoare pe care ni le dau unii cărturari umanişti sau savanţi din câmpul ştiinţelor, care depăşesc chiar 100 de ani. Nu şi pentru Caraion, care a trecut Styxul devreme, la 63 de ani. La 21 iulie 1986, s-a încheiat un destin chinuit, plin de momente tragice şi contradictorii, în care omul a fost constant victima istoriei, a regimurilor politice și a ideologiei lor opresive, dar şi a propriului eu. Caraion a murit în Elveţia, la Lausanne, unde se autoexilase, însingurat, înconjurat numai de soţia şi fiica lui. Acolo își doarme, sub stigmatul destinului său ciudat și nedrept, uitat de mulţi, şi de prieteni, şi de duşmani, somnul de veci scriitorul al cărui nume se traduce, nu întâmplător, ION CEL NEGRU. În datele lui fundamentale, destinul lui Caraion este emblematic pentru intelectualul din Est, aflat în opoziţie cu sistemul totalitar, reprimat şi prigonit de acesta. Este ceea ce am încercat să dezvoltăm într-o carte apărută, în urmă cu câţiva ani, la o editură din Viena, “A Tragic Poet of the East”.
Aflat, în anii ’40, în avangarda mişcării de înnoire a poeziei şi de renaştere a culturii după cel de-al doilea război mondial, Caraion a căzut victimă curând regimului stalinist, care l-a azvârlit în închisorile și lagărele sale de exterminare pentru vina de a se fi exprimat liber prin mijlocirea poeziei şi pentru tentativa de a-și trimite poemele peste gardurile de sârmă ghimpată, în Occident. A făcut puşcărie politică în două rânduri, între 1950 şi 1955 şi între 1958 şi 1964. A doua oară, a fost condamnat la moarte, iar pedeapsa i s-a comutat la muncă silnică pe viaţă şi, ulterior, la 25 de ani de închisoare. A fost eliberat, în timpul dezgheţului ideologic, în 1964, odată cu toţi deţinuţii politici. A cunoscut Gulagul comunist în formele lui bestiale şi dezumanizante: Canal, Poarta Albă, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie. Odată cu supliciul sufletesc în această traversare a iadului, a început şi moartea fizică, prin contractarea unei boli grave, care l-a măcinat toată viaţa, secerându-l, împreună cu insuportabile chinuri morale, la vârsta maturităţii creatoare.
Tot ce a urmat detenţiei politice a fost o cursă infernală a poetului împotriva timpului pierdut, o încercare disperată de recuperare a anilor „furaţi” de regimul totalitar. Au fost ani pierduţi nu numai pentru autor, dar şi pentru literatura română, căreia tânărul poet şi eseist din anii ’40 îi dăduse trei cicluri de poezii şi curajoase articole de opinie critică în presa culturală a vremii. Peste care, căzuse, trântit cu forţa sălbatică a unui sistem guvernat de teroare şi crimă, oblonul cenzurii staliniste. În această teribilă confruntare cu timpul, după ieşirea din închisoare, Caraion scrie zi şi noapte, recuperează poeme şi cicluri compuse în mediul concentraţionar şi inscripţionate pe scoarţa memoriei, tipăreşte volum după volum, şi devine astfel un nume important al literelor româneşti, într-o perioadă de emulaţie şi de relativă libertate în cultură, anii ’60-’70. Majoritatea cărţilor sale sunt editate la Cartea Românească, prin sprijinul nemijlocit al directorului Editurii, fostul coleg din subsolurile ziarelor „Timpul” şi „Ecoul”, corector ca şi el, apoi redactor, în anii din timpul războiului, nimeni altul decât Marin Preda. Scrisă cu mari sacrificii şi cu sentimentul inconturnabil al timpului furat, opera lui cuprinde peste 20 de cărți de poezie, volume de eseuri, o extraordinară carte despre Bacovia, un jurnal în trei volume, mii de pagini rămase in manuscris.
Pentru Caraion, eliberarea din închisoare se dovedise a fi numai o iluzie a libertăţii, pentru că, după cum zicea el însuşi, trecuse dintr-o închisoare mai mică într-una mai mare, România regimului comunist. Nostalgia libertăţii l-a dus, în 1981, în urma unei călătorii în străinătate, la un gest radical, pentru mulţi inexplicabil: refuzul întoarcerii în ţară şi solicitarea de azil politic în Elveţia. Inexplicabil, cel puţin aparent, pentru că poetul avea în ţară o situaţie excepţională, fiind unul dintre autorii cei mai publicaţi. Opţiunea scriitorului a dezlănţuit împotriva lui iadul, manifestat printr-o campanie de denigrare dusă de Securitate şi de organele ei de propagandă, vârful de lance al acesteia fiind revista „Săptămâna”, sub bagheta înveninată a lui Eugen Barbu. Au ieşit la iveală şi au ajuns la cunoştinţa publicului din ţară şi, mai ales, din exil fapte întunecate din trecutul poetului, acordul pe care îl încheiase cu Securitatea la ieşirea din închisoare, unele dintre notele informative semnate de el despre nume de marcă ale diasporei politice, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca… Pentru poetul hăituit şi denigrat din ţară de organele represive, repudiat de o parte dintre prietenii din Occident, libertatea din lumea liberă s-a transformat într-o izolare interioară, într-o însingurare tragică, o nouă închisoare, ultima, care i-a şi grăbit sfârşitul. Exilatul în închisorile lumii şi în lumea ca o mare închisoare şi-a găsit, în cele din urmă, ultimul exil, moartea.
E greu să judecăm oameni care au văzut moartea cu ochii larg deschişi ai spaimei. Cine are autoritatea judecăţii morale pentru situaţii extreme, pentru victime ale represiunii aflate pe pragul neantului? Dincolo de tragedia unei existenţe, cu gesturile şi compromisurile ei, rămâne opera. În cazul lui Caraion, opera trebuie citită ca o transfigurare în poezie, o poezie dură, neagră, violentă ca un ţipăt de disperare, a unei vieţi ca o traversare a Infernului. O viaţă care, spre sfârşitul drumului, în loc de izbăvitoarea lumină, se izbeşte, din nou, de un zid de întuneric. Din toată această tragică aventură, care se numeşte viaţa cu întâmplările ei crude, sub semnul unui destin absurd şi cinic, rămân un mare poet şi un mare eseist: ION CARAION.
Una dintre cărţile lui de poezie poartă titlul iconoclast şi, în esenţă, provocator anticreştin „Dragostea e pseudonimul morţii”. Multe dintre poemele cuprinse sub această teribilă apoftegmă au fost „scrise” în minte şi memorate la Canal, la Poarta Albă şi prin alte lagăre ale Gulagului şi rescrise ulterior. În mod esențial, ele compun un jurnal tragic al destructurării sufleteşti şi al destrămării existenţiale ţinut de osânditul care-şi ispăseşte în condiţii atroce, în prezenţa zilnică a suferinţei şi a morţii, vina de a se fi visat liber. Câteva versuri:
„Inşi pământii cu feţe de ghips
ne-alungă pe câmp cu bolovani
Pustietate… croncani…
Ies cârtiţele logodnelor de apocalips.
Duc azi furca şi târnăcopul
Metri cubi… Metri cubi…
Primăvara-mi râde cu plopul
ciuruit de hulubi.
Fiindcă sunteţi fraţii noştri, bucuraţi-vă c-am ajuns
ca nişte chiştocuri policrome
cu reviste ilustrate şi-arome
din care tremură stuful netuns.
Sângele zgârie. Dobrogea latră.
Pumnul s-a-nchis ca un cleşte.
Omul cu lada priveşte
În sufletul lui ca o piatră.
Pune mâna pe-un bulgăre, pune mâna pe-o stea,
se rostogoleşte ca un pom de Crăciun
deasupra ghioulului care dacă l-ar bea, dacă l-ar bea,
nu l-ar mai găsi mâine nici un lăstun.
Şi târziu, când fiecare cuvânt se înnegurează,
iar luna înţeapă ca un ghiont,
înlăuntrul ei privirea lui trează
visează la regii din Pont.”
***
„fuseseră alte iubiri,
fusese altceva. când şi când.
soarele developează surâsuri.
film cu iepe fătate. minciună şi cenuşă.
se muşcă vânturile. cu chipul
mut ca un ou de lemn,
el
intră repede în întunericul care se lasă.
din cântec am făcut sălbătecie.
toamna prin oraşul fără copaci
vântul vâsleşte în voie.
vulturi. păşuni. care pe unde…
am luat cuvinte neprotrivite
şi le-am văruit cu vorbe.
se muşcă timpurile. rămăşiţă
de vânturi şi lut.
el intră repede
în întunericul care se lăsa.
viaţa adunată ca-ntr-un ou
tot mai în urma… în urm… în ur… în urma sa
fuseseră alte iubiri…
cusuţi unul de altul, monom, prin stomacul veacului,
alterăm veşnicia.”
Sorin Ivan / UZPR
