Se cunoaşte faptul că pictura este o parte a artelor plastice reprezentând o realitate în imagini colorate, sau alb-negru, imagini artistice bidimensionate, create pe pânză, hârtie, lemn şi sticlă, în mai multe tehnici, de un artist, sau chiar mai mulţi, dând astfel naştere unei opere de artă. Pictura este expresia produsului realizat de om cu capacitatea de a reproduce un obiect, fenomen, imagine, trecute prin catalizatorul talentului său. De la primele desene din perioada preisorică, unde arta parietală poate fi găsită pe roci, iar picturile rupestre erau pictate pe roci şi în peşteri, cum ar fi cea de la Chauvet, ajungându-se la renumitele picturi din perioada renaşterii, cum ar fi Rubens, Rembrandt, Velazquez, Nicolas Poussin, mai târziu Goya, Picasso, şi până în zilele noastre, pictura, ca artă, nu a putut fi înlocuită de fotografie. Arta fotografică este un mister. Fotografia a devenit o imagine estetizantă, aceasta a venit de dincoace sau de dincolo de estetic, prin care esenţa ei tehnică a devenit o revoluţie considerabilă în modul de reprezentare. Dacă în pictură ochiul şi mâna artistului creează opera de artă, în fotografie, arta imagini este rezultatul obiectivului, ochiului artistului şi tehnica folosită în realizarea acesteia. Apariţia eruptivă a fotografiei pune în cauză arta însăşi, în monopolul ei estetic asupra imaginii. Până la apariţia aparatului de fotografiat, în anul 1829, invenţie realizată de Jozeph Nicephore Niepce, cele trei fenomene necesare obţinerii imaginilor fotografice erau cunoscute de mult timp: încă de pe vremea lui Aristotel s-a ştiut cum se poate pune realitatea într-o cutie: este suficient să facem o gaură într-o cutie închisă ca să apară o imagine reală inversată pe fondul interior al cutiei. Se obţine astfel o aşa-numită cameră obscură. Pe de altă parte, alchimiştii ştiau că lumina înnegreşte clorura de argint. A treia contribuţie a venit din partea lui John Herschel, care în 1819 a descris proprietăţiile hiposulfitului de sodiu, care va deveni „fixatorul” fotografiei. Or, arta a fost cea care a devorat fotografia şi nu invers. Plătind preţul pentru asta, dat fiindcă s-a golit puţin câte puţin de substanţă. Fotografia vine din altă parte şi acolo trebuie să rămână. După părerea mea, face parte dintr-o altă tradiţie, atemporală, non-estetică, aceea trompe l`oeil-ului, care străbate întreaga istorie a artei, dar parcă indiferentă la peripeţiile ei. Acesta menţine statutul magic al imaginii, în timp ce arta tranzlatează spre estetic conform unei curbe care duce de la sacru la frumos, şi în final la estetica generalizată. În acest context, forţa antropologică a imaginii se opune reprezentării bine echilibrate, ca şi oricărei viziuni realiste- ea păstrează ceva din iluzia radicală a lumii. Fotografia este ireductibilă la estetizarea lucrurilor, este legată de aparenţa acestora, de evidenţa lor, de o aparenţă înşelătoare. Este opusul dublei destinaţii care i-a fost impusărealism sau estetism. Aici se desparte complet de imaginea pictată. Singurele opere puternice sunt cele care îşi interzic să mai joace comedia artei, a esteticii şi a culturii. În domeniul gândirii, acestea sunt cele care îşi interzic să mai joace comedia ideilor, a interpretării şi a sensului. La fotografie, tehnica este cea care îi conferă caracterul inedit ca imagine. Prin această tehnicitate se revelează lumea ca radical non-obiectivă. La pictură, artistul trăind în sânul unei lumi care, foarte probabil, nu are alt scop decât schimbul neîntrerupt, sporit şi cu fiecare zi mai complex al formelor indiferente ale energiei şi ale iubirii, omul contemporan şi al viitorului nu cunoaşte şi nu va cunoaşte alt paradis în cer şi pe pământ decât cucerirea nevoii de a spori şi de a armoniza în el însuşi propria-i energie şi iubire. Obiectivul aparatului de fotografiat, spre deosebire de ochiul şi mâna artistului, este cel care, în mod paradoxal, revelează inobiectivitatea lumii, acel ceva care nu va putea fi soluţionar prin analiză sau prin asemănare. Prin tehnica ei, fotografia, spre deosebire de pictură în care descoperim sufletul omului-artist, ne poartă dincolo de asemănare, în inima iluzia realităţii. Transformând, astfel, prin acest lucru, şi viziunea noastră despre tehnică. Suntem purtaţi, prin intermediul fotografiei, dincolo de refuzul moral-filosofic al tehnicii „alienante”, într-o perspectivă asupra tehnicii ca loc strategic al unui dublu joc, ca oglinda măritoare a iluziei şi formelor. La pictură descoperim sufletul artistului care gândeşte lumea, la fotografie lumea ne gândeşte. Obiectivul este cel care ne priveşte şi ne gândeşte. Concluzionăm: rămâne omul, calitatea lui în adâncul tuturor lucrurilor. Chiar dacă unitatea stilului se produce, cel puţin pentru un ceas, în universalitatea efortului spiritual, va rămâne calitatea omului şi sunetul şi culoarea proprie pe care ea le realizează. Nu doresc ca omul să devină asemeni unui roi de albine. Bine organizat. Căci omul atunci ar fi identic cu albina, un monstru surprinzător, desigur, dar al cărui automatism mohorât, asemeni cum a încercat filozofia comunistă, inspiră un fel de spaimă.
Al. Florin Țene / UZPR
Foto: pixabay.com
