Atunci când le privești cu atenție, lucrurile pot apărea într-o cu totul altă lumină, dezvăluind că sunt diferite de o primă (sau chiar de o a doua) impresie. Ca urmare a scrutării strictei realități, poți defini rezultatele experienței prin doar câteva cuvinte, de neînțeles pentru cei care nu au pășit vreodată pe acele tărâmuri ferite.
Previziunea duce la predeterminare? Probabil că da. Când știi dinainte rezultatul unei acțiuni, o vei întreprinde mecanic, abia atent, cunoscându-i succesul, sau vei apela, circumspect, tot mai rar, la abordări noi, sperând să înlături spectrul nereușitei. Simplu. Și, în mod atât de bizar, alunecăm de la o presupusă preștiință la o resemnată predeterminare, scăpând, astfel, de povara firească a răspunderii privitoare la propriile acțiuni.
Mereu atotștiutori, unii dintre noi privim deja către zare cu ochi expert și emitem concluziile viitorului, bazate pe niște premise știrbe și, adesea, fanteziste. Nu contează ce spui, îmi atrăgea atenția cineva, ci doar felul în care rostești fie și o nerozie, pentru a convinge, nu pentru a lămuri. Îmbrăcăm în vorbe apăsate ziua de mâine, astfel încât aspectul ei real, la momentul cuvenit, devine lipsit de însemnătate și conținutul ei caduc. Va spune cineva „vezi, ți-am zis eu!”, iar problema împlinirii va fi tranșată corespunzător, la umbra generoasă a unui semn de întrebare uriaș, dar niciodată prezent în conversație.
Ni s-a tot zis că suntem victimele unei colosale mașinațiuni, care înglobează pașii hotărâți către dezastru. De o parte sau de cealaltă a muntelui, oriunde vom cădea sau, dimpotrivă, ne vom savura finalul ascensiunii, pe culme, vom ști că deznodământul a fost prevăzut de cineva, iar traseul nostru a devenit o simplă formalitate, atâta timp cât, s-ar părea, am împlinit un soi de profeții profane, în loc să ne trăim acel fragment de existență. Ni se răpește, astfel, plăcerea drumului, bucuria vieții, părem doar pioni interșanjabili, simplu de sacrificat, așezați de complezență pe o tablă menită unui rezultat prestabilit. De aici, bănuiesc, și atitudinea tristă, încruntată, resemnată a multor semeni, angrenați într-o rutină fără noimă.
De la o vreme, ni se descrie insistent prăvălirea noastră, ca neam, în culisele istoriei făurite de alții, iar „profețiile” în sprijinul ori împotriva acestei idei par să paveze un viitor morocănos, sinistru. „Noi ca noi, dar copiii și nepoții noștri…”, declamăm, înnegurați, de parcă debarcarea pe tărâmul omonim al lui Hades a fost planificată, cu precizie, iar ancora a fost deja afundată. Iar aici apare o problemă uriașă, a cărei rezolvare nu se poate efectua doar la nivel declarativ, ci necesită multă determinare, extinsă pe umerii multor generații.
Avem nevoie de educație, de înțelepciune, de sens în tot ceea ce presupune viitorul. Copiii noștri au nevoie de noi și de strădania noastră pentru a împlini un mâine coerent, nu o proorocie ambiguă, destinată să ne arate atotștiutori, nu învingători ai parcursului zbuciumat spre împlinire. Este necesar să devenim, nu doar să fim, pur și simplu, încolonați sub stindarde cameleonice. Să pornim de la fapte mărunte și să le așezăm, atent, în atitudini uriașe.
Nu e simplu. Mai ales, nu e ușor să faci aceste lucruri de unul singur. Profeții viitorului prestabilit și ai intereselor de moment uită, convenabil pentru ei, să ne spună cât de importantă este unitatea. Împreună, izbutim să ne făurim destinul (știu, sună a slogan politic, dar departe de mine intenția aceasta). Fărâmițați, privind mutroși unii la alții și resemnați în calea veșnicei furtuni, așteptăm să apară specialiștii, să făurească ei un destin conform stasului în vigoare, iar noi, eventual, să mai dobândim un motiv pentru a ne plânge.
Bun, îmi veți spune, și care este soluția? Eu cred că suntem datori să (re)devenim, în primul rând, mai buni unii cu alții. Să ne dăruim zâmbete sincere și cuvinte frumoase. Să ne fim prieteni și să ne ajutăm, punând astfel măcar o piatră la temelia viitorului pe care îl dorim, pentru noi și pentru cei care vor veni. Să nu luăm totul de-a gata și să nu așteptăm doar de la alții schimbarea. Cele mai mărunte gesturi, cele mai simple acțiuni pot aduce o îmbunătățire – inițial greu sesizabilă – în parcursul către o altfel de lume, una așa cum vrem noi să fie.
Vă voi oferi un exemplu, observat într-un mijloc de transport în comun. Un exemplu, în egală măsură, trist și îmbucurător, ca o profeție profană și lugubră dezamorsată cu un simplu gest. Pe scaune ședeau bărbații, în picioare se chinuiau să nu cadă, printre frâne acționate arbitrar, femeile, privite de sus, cumva, de ocupanții jilțurilor parcă moștenite (așadar, cuvenite) ereditar sau datorită unor merite cu greu vizibile. Un străin – chiar nu știu țara de origine, știu doar că avea un aspect exotic – s-a ridicat și, zâmbind parcă din suflet, i-a oferit locul unei doamne. Să nu credeți că a declanșat o epidemie de gesturi politicoase, dar comportamentul acela elegant parcă mi-a înseninat ziua.
Desigur, peticul de senin a trecut rapid, atunci când o persoană a cerut, imperativ, ca toată lumea din calea ei să coboare în stație, pentru a-i face loc să întreprindă, cu gesturi boierești, aceeași acțiune. Și am coborât, câțiva, unii dând mărunțel din buze, alții cu resemnare. A coborât și nobila persoană care nu se putea strecura, ci avea nevoie de loc, iar în urma ei s-a dat jos străinul de mai devreme, cuminte și zâmbitor. Inutil să vă spun că beneficiara mișcărilor de trupe a trecut cu trufie, pentru că, desigur, i se cuvenea… Străinul a privit în jur, la cei care deja ne grăbeam să urcăm, și a spus, simplu, frumos: Mu’țumes’. Iar acest semn de recunoștință, muncit, mi s-a părut a fi (poate exagerez) profeția unui viitor mult, mult mai bun, în care măcar alții ne vor învăța să devenim, cu pași mici, dar hotărâți, prin bunătate și eleganță, făuritorii propriului destin. Restul, sincer, cred că este simplă vorbărie, menită să ascundă sforile și mecanismele rătăcirii către zări prestabilite. Și nimic mai mult.
Alexandru Pripon
