Am citit cu mult interes temeinic documentatul și substanțialul articol scris de Florian Saiu despre Nicolae Carandino, omul care, în temnița de la Sighet, i-a închis ochii lui Iuliu Maniu. Și trebuie să spun că, alături de atât de bogatele informații pe care autorul le readuce în atenția cititorului de azi, acest text are și o generoasă încărcătură morală, el fiind și un omagiu adus de un mai tânăr jurnalist unei emblematice personalități a profesiunii noastre cea, încă, prea des considerată a fi doar ceea ce ne va interesa, mâine, mai puțin decât azi. În plus, fiind unul dintre cei care, cu mai bine de cinci decenii în urmă am avut privilegiul de a îl cunoaște pe Nicolae Carandino, trebuie să spun că, lectura acestui text, m-a făcut să mă întorc cu gândul la o anumită întâmplare ale cărei tâlcuri mi se par de o greu contestabilă actualitate.
Pe scurt, lucrurile stau așa: cam prin 1967, studenți fiind, odată ce ne apăreau primele articole în gazete, ne luam inima în dinți și mergeam, ață, la restaurantul Casei Scriitorilor de pe Calea Victorii. Unde, cu puțin noroc dar și cu ceva mai multă îndrăzneală, îi puteai aborda măcar pe câțiva dintre scriitorii și jurnaliștii noștri de marcă. Așa au stat lucrurile și atunci când, Victor Ivanovici, student la litere și publicist recunoscut, l-a invitat la masa noastră pe ,,Domnul Nicu”. Adică pe Nicolae Carandino, a cărui semnătură ne era de-acum familiară, domnia sa fiind cronicarul dramatic al săptămânalului ,,Gazeta literară”. Invitație căreia Nicolae Carandino i-a dat curs cu multă plăcere, ba chiar a onorat-o și cu alte ocazii. Iar pentru că, de regulă, Domnul Nicu venea la Casa Scriitorilor dimpreună cu graficianul Silvan Ionescu, originar din Dobrun și roamănățean ca și mine, nici nu a fost de mirare că lucrurile au mers pe un frumos făgaș.
După cum era și de așteptat, în discuțiile cu Domnul Nicu noi, ca mult mai tineri și mai curioși după cum ne era felul, doream să aflăm cât mai multe despre viața literară și artistică și, mai ales, despre cum se făcea gazetărie în perioada interbelică. Asta cu atât mai mult cu cât ne aflam într-o perioadă de relativă, dar reală, deschidere politică și culturală, când personalități marcante ale societății și ale clasei politice românești din perioada interbelică și care avuseseră șansa de a supraviețui prigoanei atroce a regimului impus de tancurile sovietice își recăpătaseră dreptul de a își spune cuvântul în publicațiile de largă circulație. Nicolae Carandino fiind unul dintre cele mai importante și intens urmărite nume. În ce ne privește, noi, membrii grupului de studenți și publiciști despre care povestesc, avusesem curiozitatea să căutăm prin colecțiile de ziare din Biblioteca Academiei și să aflăm anumite date semnificative despre aceste personalități cu care ne întâlneam și care manifestau o sinceră dorință de a discuta cu noi. De pildă, în ceea ce îl privește pe Nicolae Carandino, am putut afla că a scris o monografie dedicată Haricleei Darclee, a cărei tumultoasă, dramatică viață a inspirat un film de referință în care rolul principal era interpretat de sublima Silvia Popovici. Așa după cum am mai putut afla și că fostul mentor al ziarului ,,Dreptatea” a făcut parte din așa numitul ,,Lot Tămădău”, Nicolae Carandino fiind condamnat, alături de Iuliu Maniu și de alte proeminente personalități ale vieții politice, la ani grei de carceră. Ce-i drept, despre acea perioadă cumplită, nici noi și nici distinsul nostru invitat nu deschideam discuția, dar, tocmai de aceea, am fost surprinși de faptul că, în dese rânduri, Domnul Nicu ne povestea, cum multă căldură și cu mare simpatie despre Ion Pas, despre Alexandru Sahia și, deloc în ultimul rând, despre Eugen Jebeleanu, ca și despre alți gazetari aflați pe baricade opuse celor ,,de dreapta”. Motiv pentru care, într-o bună zi l-am și întrebat ce anume îl determină să facă asta. Deloc mirat, domnia sa mi-a răspuns scurt și cuprinzător: Domnul meu, noi, ăștia de dreapta, cu cei din Sărindar (strada pe care se aflau redacțiile celor mai importante ziare de stânga: Dimineața și Adevărul, n.n.),dimineața, în jurnale, ne înjuram până ne săreau capacele, dar seara, la Capșa, schimbam idei!”.
Am mai evocat, recunosc, această întâmplare și cu alte ocazii dar – stimulat, recunosc, de articolul confratelui Florian Saiu – am simțit nevoia să o readuc în actualitate. Cu atât mai mult cu cât, și nu de azi, de ieri, suntem asmuțiți într-o cumplită înverșunare, într-o ură oarbă, de către niște mincinoși și trăgători de sfori care numai binele nu ni-l vor. Iată de ce m-aș bucura ca, adusă la zi (ca să spun așa, în termeni gazetărești) această lecție de profesiune și de viață a lui Nicolae Carandino să nu devină și ea, nedrept de repede, ceva care ,,ne va interesa mâine mai puțin decât azi”.
Șerban CIONOFF
