Dragă Ana-Maria,
Încep să citesc orice număr nou din Flacăra lui Adrian (aşa-i spune toată lumea şi aşa ar trebui să-şi spună) cu articolele tale.
Publicaţia trece, de regulă, foarte greu şi cu mare întârziere Prutul, cu toate declaraţiile demagogice de apropiere dintre cele „două state româneşti” ale celora care ne conduc, de câţiva ani de zile presa din România nu mai poate fi abonată la Chişinău şi nici cea de la Chişinău – în România, dar articolele tale au o calitate: ele nu se învechesc.
De câte ori le citesc am impresia că mă reîntâlnesc cu Adrian.
Cu scrisul lui de ieri, cu scrisul lui de mâine.
Aceeaşi limpezime a gândului, aceeaşi rostire a adevărului pentru care fusese trimis pe lume, aceeaşi forţă a cuvântului.
El, sunt convins, s-ar bucura citindu-te.
Ţi-ar mulţumi şi te-ar încuraja: „Scrie, fata tatei!”
Scrisul lui trăiește prin tine.
Faci Flacăra… – ştiu că revista se ţine pe umerii tăi firavi – ca şi cum ar face-o el. Care, ca şi cum, cât zăboveşte pe undeva pe la bucătărie sau ieşit prin curte, sau, cum zici chiar tu într-un articol, „îl auzi respirând în camera cealaltă”, nu uiţi sfatul lui: „Vezi, până vin, pune articolul cutare în pagina cutare, ilustrația cutare în locul cutare. Când mă întorc, să-mi arăţi ce-ai făcut.”
Parcă ai susţine zilnic un examen în faţa memoriei lui.
De multe ori am impresia că-ţi scrii editorialele şi poemele cu pixul lui rămas undeva prin casă, cu ideile lui nerostite, cu generozitatea lui nesecată.
„Citesc. Şi uit să citesc.
Scriu. Şi uit să scriu.
Mor. Şi uit să mor.
Cui îi pasă?”, citesc în unul dintre ultimele tale editoriale.
Află că cititorilor, care au ajuns să te îndrăgească, le pasă.
Iartă-mă că am să-ţi mărturisesc un lucru: te citesc mai degrabă cu un sentiment patern, câteodată cu lacrima în ochi, altădată cu zâmbetul schiţat involuntar, ca şi cum aş citi articolele propriului copil. Parcă aş asista la o împlinire spirituală a fiicei mele. Şi aşa eşti, Ana-Maria, fiica literaturii române, fata noastră de suflet, cea pe care a lăsat-o în locul său pe baricadele culturii poetul Adrian Păunescu, ca pe o bucurie a sa, care să fie şi a noastră.
Mă bucură toate metaforele tale (ca şi cele ale fratelui tău Andrei, în care am descoperit un poet de o sensibilitate aparte şi un lingvist deosebit), aşa cum s-ar bucura de ele Adrian.
N-am să uit scânteia din ochii tăi din acel 31 august 2009, atunci când ai urcat de mână cu tatăl tău în prezidiul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, când a fost ales Membru de Onoare al înaltului for ştiinţific. Atunci marele prieten al Basarabiei parcă ne-a spus: „Uitaţi-vă la ea, e fiinţa care-mi va continua verbul…”
Şi mă bucur că, iată, credinţa lui s-a adeverit.
Un fir de rădăcină ţi-a rămas şi ţie în Basarabia. Altfel cum mi-aş explica faptul că Flacăra lui Adrian e aproape unica publicaţie din România unde Basarabia e prezentă.
Dragostea nu poate să moară. Şi Adrian ţi-a lăsat-o ca pe o ştafetă. Ca pe un dar. Ca pe un testament.
Aştept cu nerăbdare numărul următor al publicaţiei.
Ca să încep să-l citesc cu editorialul tău.
Bucură-l pe tata. Scrie, ca el să nu mai moară niciodată.
Scrie, Ana-Maria, ca să ne bucuri.
Nicolae DABIJA
12 iulie 2014
