La sfârşit de aprilie, am fost pe Botna, pe segmentul de râu Horodca-Ulmu-Văsieni-Ruseştii Noi-Bardar. Neacoperită încă de verdeaţă, lunca avea rănile vechi dezgolite. În multe locuri, firul de apă abia mai curgea, având o adâncime de 10-25 de cm, iar lăţimea mai puţin de un metru. Nu cunosc, dacă în anii ”70, lumea asculta înşelătoriile cu vapoarele Dunării şi pe Botna, dar urmele excavatoarelor şi buldozerelor sovietice se mai observă şi după o jumătate de secol. Intervenţiile negândite şi barbare se aruncă în ochi, fiindcă albia naturală a dispărut şi în locul ei se întinde un canal înnămolit şi îndiguit pe linie dreaptă. Din vigurosul ecosistem riveran de pe timpuri nu a rămas aproape nimic, chiar dacă mai răbufnesc pe ici-acolo smocuri şi insule de stufăriş, care în apropiere de Bardar se transformă într-o zonă umedă, încă nedoborâtă până la capăt de miopia şi lăcomia umană.
Se vede că Botna a fost un copil foarte frumos şi iubit de Dumnezeu. Dar şi
de întemeietorii de vetre, care şi-au ridicat satele de o parte şi alta a râului. Cum şi de ce localnicii au lăsat să le fie calicit copilul lor drag e o altă mare întrebare chinuitoare. Am putea, în mod tradiţional, să dăm vina pe timpuri, pe regim, dar să excludem definitiv din ecuaţia dezastrului, lipsa de atitudine, tăcerea sau resemnarea localnicilor, ar fi nedrept. Totuşi, ar fi bine să ţinem cont că în satele în care lumea s-a ridicat să-şi salveze credinţa, bisericile n-au fost închise. S-ar fi putut să scape şi râul mai uşor, dacă oamenii îi luau apărarea. Mai ales că Botna avea o moştenire fabuloasă din strămoşi, că multe localităţi deţineau hrisov domnesc şi statut de răzeşi, că satele de pe un mal sau altul au dat mari personalităţi, care fac cinste Basarabiei şi întregul neam românesc. Mă refer, în primul rând, la Alexe Mateevici, cântăreţul Limbii Române şi la Ioan Pelivan, ideologul Sfatului Ţării şi Reîntregirii.
Vântul puternic de primăvară îmi şuieră în urechi, aleargă bezmetic prin lunca arată şi ridică până în ceruri pulberea de cernoziom uscat. Privesc cum vântul ne fură pământul şi îl împrăştie alandala. Mă teleportez cu o jumătate de secol în urmă şi văd întreaga vale a Botnei îmbrăcată în hainele primăverii. E un paradis al oamenilor, peştilor, păsărilor şi animalelor domestice. Sătenii se bucură de reînvierea naturii şi de râul care le aduce apa şi ploile dătătoare de viaţă şi roadă. Băieţeii şi fetiţele se joacă în iarba proaspătă, vrăjesc peştii să iasă pe mal şi îndeamnă cârdurile de cocostârci să se înfrupte din broaştele cântăreţe. Din depărtare, un dangăt de clopot se împrăştie în valea imensă, prinsă între dealuri blânde, costişe pitoreşti şi sate de gospodari. E linişte, pace şi armonie? Pentru cine o fi bătând clopotele, în urmă cu o jumătate de veac?
Botna – ce a mai rămas din tine, copil frumos, care ai ajuns să nu te ţii pe picioarele tale?
Alecu RENIŢĂ
