Pe numele său adevărat Ioan Dobre, Nichifor Crainic (1888 – 1967), născut în satul Bulbucata de pe apa Neajlovului, a jucat un rol important în cultura și politica românească din perioada interbelică, fiind cunoscut ca poet creștin militant și ziarist, professor de teologie și animator cultural, eseist și doctrinar gândirist, academician,
deputat și ministru. Pe plan politic, s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spiritual creștin-ortodoxe. Se cuvine menționat că nu a fost agreat de niciun regim politic. Regele Carol al II-lea l-a aruncat în închisoare cu două acuzații: că ar fi calomniat-o pe Elena Lupescu și ar fi contribuit la asasinarea lui I.G. Duca, în 1933. Comuniștii l-au pedepsit cu 15 ani de închisoare la Aiud, Gherla și în alte locuri de detenție pentru „crime de război”.
După eliberarea sa prin grațiere în aprilie 1962, a așteptat zadarnic să-I fie recunoscute meritele, așa cum s-a întâmplat cu atâția alți scriitori, susținând că, grație reeducării, în
concepțiile sale au intervenit modificări esențiale care îl motivează să participe și el la construirea socialismului. Postura de oportunist nu l-a ajutat prea mult. Ce-i drept, va fi
integrat în redacția revistei de propagandă externă „Glasul Patriei”, alături de alți foști deținuți politici, precum Vasile Militaru, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Camil Petrescu. Va primi o mică pensie și o cămăruță cu chirie în palatal Mogoșoaia, și cam atât.
După anul 1989, tot ce i s-a permis a fost editarea unui volum de versuri din închisoare, „Șoim peste prăpăstii” (1990) și două volume de memorialistică, „Zile albe, zile negre”
(vol. I – 1991, vol. II – 1996). Mai târziu, în anul 2015, Editura Floare Albă de Colț a tipărit o ediție integrală, cu prefață, note și biografie semnate de Florin Duțu.
Nichifor Crainic și-a scris memoriile între 1944-1947, pe când se ascundea prin Ardeal. Scrierile probează un text curat, căruia i s-ar fi distrus 14 pagini, considerate cele mai
interesante. O vreme, manuscrisul a fost păstrat, cu mari riscuri, de prietenul său, părintele Arsenie Boca, dar a putut fi tipărit abia după căderea comunismului. Lectura notațiilor cucerește prin informațiile consemnate, mai ales a celor cu nuanță politică, dar și maniera stilistică practicată. Memorialistica lui Nichifor Crainic abundă în reflecții despre religie și despre artă. Armonia vieții și a literaturii, munca plină de pasiune, îndatoririle unui profesor universitar, așa cum apar în viziunea lui Crainic, ne relevă un caracter care și-a regăsit cu repeziciune matca și a curs ușor pe
făgașul unei vieți frumoase.
Parcurgerea însemnărilor evidențiază aspecte proprii dintre cele mai relevante. Astfel, reperele vieții sunt evocate cu generozitate. Perioada școlii a fost un răstimp plin și este
tratată din plin. Portretul unei tinere fete pe care a iubit-o pe vremea aceea ne înfățișează un tânăr romantic care gândea surprinzător de frumos. Farmecul primelor sentimente de iubire, al chipului drag, întrece frumusețea altor chipuri care luminează cu spiritualitatea lor cartea de memorii: Alexandru Vlahuță, Lucian Blaga, Gala Galaction, Cezar Petrescu.
FRAGMENTE
„Nu pot suferi oamenii care îşi bat joc de şcoala unde au învăţat. Ei au ceva din monştrii denaturaţi care râd de mamele al căror lapte l-au supt. Precum trenul nu ajunge la ţintă decât pe drumul de fier, la orice profesiune intelectuală se ajunge prin şcoală. A o
batjocori e semnul debilităţii mintale şi al deficienţei morale”.
„Nu iubisem încă până atunci. Prietenii îmi vorbeau câteodată în taină şi în şoaptă despre aceste pierderi de sine vrăjite de o putere necunoscută, despre această dulce
nebunie lăuntrică, pe care trebuie să o ascunzi de ochii lumii ca să nu te faci de râs, despre un chip de fată care se răsfrânge în sufletul tău mai adânc decât în apa de cleştar a unui iaz şi se ridică apoi de acolo, şi se aşterne ca o fulguire de aur peste toate lucrurile pe care vrei să le vezi cu ochii şi nu mai poţi. Zadarnic încerci să alungi acest chip, el revine mereu, răsare pe caiete şi din foile cărţilor, întunecă literele de nu mai vezi să citeşti, frânge liniile de nu mai poţi să scrii temele”.
„Totul este să munceşti şi să crezi în Dumnezeu”.
„Eu nu am improvizat de pe catedră şi nu mi-am îngăduit să spun studenţilor lucruri uşoare, pentru a bate din palme. Mi-a plăcut să respect prestigiul universităţii şi fiecare lecţie m-a costat muncă de zi şi de noapte. Într-o cameră din curtea facultăţii, cu
o canapea, o masă şi un lighean, mă închideam în cărţile mele trei zile pe săptămână pentru a nu ieşi decât la cursuri sau la băcănie, să cumpăr ceva rece pentru hrană”.
„Misiunea profesorului universitar e mare sau nulă, după cum el o înţelege sau o poate realiza. Dar adevăratul profesor universitar trebuie să fie neapărat un creator de ştiinţă, un informator şi un deschizător de orizonturi în specialitate, un povăţuitor metodic în munca discipolilor şi, dacă e posibil, un om care să le pună înaintea minţii o concepţie de viaţă, un crez pentru care ei să simtă că trebuie să trăiască şi să muncească”.
„Frumoasă e lumea lui Dumnezeu, dar atît de greu se trăiește în această lume!”.
„Ca om independent, cine pleacă și vine la guvernare o face pentru a slugări camarila Servciilor. Dar, procedeul în sine este intolerabil pentru demnitatea poporului român”.
„Cine vrea să mă cunoască cu adevărat, să mă caute în paginile Revistei «Gîndirea» și ale ziarului «Calendarul», în cursurile de la Facultatea de Teologie, în cărțile mele. Acolo sînt eu, un pumn de țărînă sub cruce…”.
