Sunt nopți în care încep dintr-odată să cresc. Și, pe măsură ce cresc, devin mai ușor, atât de ușor încât aș putea să mă ridic în aer, asemenea păsărilor. Doar că nu pot să mă desprind de pământ, fiindcă el îmi dă această putere. N-aș mai crește, fără contribuția lui, deloc, și mi s-ar întoarce în trup greutatea de mai înainte.
Aproape că ating norii cu creștetul. Pământului îi datorez înălțimea la care ajung. Și tot lui ușurința de a pluti pe deasupra satului în care m-am născut, dacă mi-aș pune un astfel de lucru în gând. Dar nu-mi pun, tocmai ca să pot rămâne mereu cu tălpile lipite de țărână.
Urieșimea pe care o pățesc în nopțile cu pricina are totuși un rost. Ca satul meu, căruia nu mai are cine să-i spună o vorbă bună, să nu se simtă chiar singur pe lume.
Mă uit, mă tot uit la casele lui mici de sus, și, uitându-mă, simt nevoia să mă aplec asupra lor și să le mângâi.
Parcă se aude cineva înăuntrul odăilor. Nu pot fi decât pozele de pe pereți. Vorbesc între ele. Vorbind, nu fac altceva decât să țină sufletul casei aceleia viu. Observ câteva geamuri înlăcrimate. Of, suflete, suflete!
Iau niște lacrimi în palmă și le privesc de aproape. Sunt mai mici decât picăturile de ploaie. Cum de-or fi încăpând în ele atât de multe vieți? Sunt viețile celor ce-au trăit în spatele acestor ferestre. Copii și părinți! Bunici și nepoți! Nunți și înmormântări! Tot felul de întâmplări! Până și colindătorii, ce cântau în noaptea de Crăciun în dreptul ferestrelor, sunt cuprinși în picătura unei lacrimi. Mă văd chiar și pe mine printre ei.
Iau una dintre case în brațe și-o strâng la piept, întrebând-o dacă mă mai ține minte. Tremură ca varga, biata de ea! Tot așa tremur și eu. Doi prostuți în toată regula! Ca să nu mai zic de sufletele noastre, care tremură la fel.
Și nu e vorba de casa în care am venit pe lume. Amân pentru o altă noapte întâlnirea cu aceasta. Acum sunt prea multe stele pe cer. Și aș vrea ca nici măcar ele să nu mă vadă atunci când voi îngenunchea în fața ei, cerându-i să mă ierte.
Ștefan Mitroi
