În anul 2010, în curtea mănăstirii Plăviceni din fostul județ Romanați (astăzi, Teleorman), niște muncitori au descoperit, într-o surpătură de pământ, oasele „frumos mirositoare” (după cum a consemnat un cleric) ale unui bărbat foarte înalt. Scheletului îi lipseau capul, clavicula, brațele și coastele. Făcându-se legătura cu împrejurările dispariției trupului lui Mihai Viteazu, în 1601, și cu faptul că acesta nu a mai fost găsit, a apărut ipoteza tulburătoare că osemintele cu pricina ar aparține marelui voievod. Echipa IML, care s-a ocupat de investigarea cazului, a constatat că vechimea osemintelor corespunde perioadei în care a trăit Mihai Viteazu.
Biserica Aluniș cu hramul Sf. Arhanghel Mihail
Mănăstirea s-a ridicat în 1637, pe locul în care se afla biserica Aluniș,
construită de Doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazu, spre sfârșitul veacului al XVI-lea. Se numea așa pentru că în copilărie, spune legenda, Doamna Stanca s-ar fi ascuns de prădătorii turci în alunișul care năpădea locul. După căsătoria cu Mihai Viteazu, a ridicat în acest loc, ca semn de smerită recunoștință față de Dumnezeu, biserica numită Aluniș, în care masa altarului era făcută din trunchiul alunului în care se adăpostise. Biserica a primit hramul Sf. Arhanghel Mihail (fără Gavriil!), inspirat probabil de numele voievodului. După transformarea bisericii Aluniș în mănăstire, hramul lăcașului a fost păstrat, fiind probabil singura biserică ortodoxă din România hrămuită astfel.
În 2013, un grup de voluntari inimoși au ridicat aici, în curtea mănăstirii Plăviceni, lângă locul în care au fost găsite misterioasele oseminte, o statuie insolită, reprezentând capul lui Mihai Viteazu, așezat pe un trunchi de stejar secular. La o adică, nici nu este chiar o statuie. Este mai degrabă o asociere de câteva elemente care transmit, împreună, un mesaj tulburător de „luaţi aminte!”: un cap din ceramică arsă, aşezat pe un trunchi de stejar secular, tăiat în secţiune oblică… Privirea „voievodului” este însă necruţătoare, plină de reproş şi inevitabilă. E imposibil s-o ocoleşti… Autorul lucrării se numește Aurelian Bădulescu.
Mănăstirea Plăviceni a ajuns astfel, prin lucrarea subterană a istoriei și prin râvna câtorva făptuitori contemporani, locul providențial de odihnă a osemintelor Voievodului Întregitor, dar și spațiul de resuscitare a idealului reîntregirii prin spirit. Până la momentul în care s-a închegat ipoteza că acel schelet incomplet ar putea să fie chiar al lui Mihai Viteazu, starețul mănăstirii, Protosinghelul Teoctist Moldovanu, le-a acordat „asistența religioasă” cuvenită, slujindu-le după rânduială cu atribuirea „necunscutul de la Plăviceni”.
Să vedem dacă cele întâmplate și relatate recent se leagă cu datele și evenimentele istorice… Mihai Viteazu a fost decapitat pe 9 august 1601, în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-le, executată de generalul Basta prin soldații valoni conduși de un oarecare Iacobus Beaurius. Capul a fost luat de un credincios al său (Postelnicul Turturea, conform unei însemnări de la 7 decembrie 1612 a lui Radu Mihnea, domn al Țării Românești), iar trupul a rămas timp de trei zile acolo, batjocorit de oameni și de câini, după care a fost îngropat. Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia (Bălgrad), unde a rămas nu se știe pentru cât timp. În orice caz, se pare că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică (1701). Ba chiar înainte de 1650, când avem ultima informație documentară în („Cronica Transilvaniei” a lui Wolfgang de Bethlen). De atunci și până în 2010, nu a mai existat niciun indiciu referitor la trupul sau osemintele lui Mihai Viteazu. Dar, să vedem ce zic izvoarele istorice…
Cronicarii contemporani cu Mihai Viteazu
Dintre contemporanii care au relatat din surse directe sau indirecte despre asasinarea lui Mihai Viteazu, pot fi menționați: István Szamosközy (1570–1612) – cronicar transilvănean contemporan cu evenimentele, George Brancovici (1645-1711), Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez (în „Istorii”), Richard Knolles (1550 – 1610) – istoric englez (în „Istoria generală a Turciei”), Ciro Spontani – secretarul generalului Basta (în „Istoria Transilvaniei”), Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea (în „Istoria Ungariei”), Joannis Bisselius (1601 – 1677), istoric iezuit (în „Medulla Historica”), Stavrinos – vistiernicul lui Mihai Viteazu, Gheorghe Palamede – grec contemporan cu Mihai Viteazu, Giovanni Sagredo – ambasador al Republicii Veneţia la Alba Iulia, Iacob Thanus și Giovani Beducino.
Cronica lui István Szamosközy (1570–1612), cronicar transilvănean contemporan cu Mihai Viteazu, face urmărtoarea relatare: “Unul din căpitani cu numele de Bori (Iacobus Beaurius n.r.) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte n.r.) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire. În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”.
Cronica sârbească a lui George Brancovici (1645-1711) se referea la
reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Biserica Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia (Bălgrad). Iată ce scrie în cronică: „apoi, cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”. Ulterior, George Brancovici a corectat textul cronicii sale, adăugând episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântarea lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească.
Corespondența lui Iacob Thanus și relatarea lui Giovani Beducino confirmă cele relatate în Cronica lui Szamosközy și în cea a lui Brancovici.
Personalitatea lui Mihai Viteazu în istoriografia europeană
Prestigiul istoric și ticăloșia asasinatului comis de generalul Basta la ordinul împăratului Rudolf al II-lea – după cum Basta însuși mărturisește, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia („Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o”) – au depăși granițele veacului în întreaga Europă. Iată numai câteva din numele celor care, făcând cronica acelei perioade sau doar referindu-se la ea, nu au putut ocoli momentul asasinării lui Mihai Viteazu de la 9 august 1601: Wolfgang de Bethlen, istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679), Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov, Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar, Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german, Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez, Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian etc.
În „Cronica Transilvaniei” scrisă de istoricul maghiar Wolfgang de Bethlen, pe la 1650, există o informație prețioasă pe care, nu se știe de ce, istoricii au ignorat-o sau au considerat-o improbabilă. E vorba de faptul că trupul lui Mihai Viteazu ar fi fost dus în Valahia Transalpină (Țara Românească). Iată pasajul din „Cronica Transilvaniei” în care este menționată această informație:
„Iacobus Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde: Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… Corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite. După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva traci l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie adus la Alba Iulia, unde a fost înmormântat în biserica sfântă şi apoi, după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină. Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală. Însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât. A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre n.n.) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”.
Nu știm prin ce împrejurări istorice au ajuns osemintele lui Mihai Viteazu în Valahia Transalpină și nici ce s-a întâmplat de nu s-a mai știut nimic de ele sau de posibilul loc în care ar fi putut fi depuse sau ascunse.
Ceea ce știm, din „Cronica Transilvaniei” a lui Wolfgang de Bethlen, este faptul că acest lucru s-a petrecut înainte de anul scrierii acestei cronici, adică înainte de 1650. Și mai observăm, citind descrierile lui István Szamosközy și Wolfgang de Bethlen privind modul în care trupul voievodului a fost mutilat, că acestea sunt în consonanță cu stadiul osemintelor de la Plăviceni (fără cap, fără brațe, fără claviculă, fără coaste).
Este de neînțeles respingerea, din partea istoricilor, a informației legată de trupul lui Mihai Viteazu, adus în Ţara Românească! „Cronica Transilvaniei” care este, în cea mai mare parte, o compilație după cea a lui Szamosközy, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului. Acestea sunt luate în considerare, pe când cea legată de aducerea trupului în Țara Românească, nu!
Noi vom acorda totuși credit și acestei informații, cu atât mai mult cu cât Wolfgang Bethlen indică și sursa istorică: pe nobilul Balog Mihai. Pe de altă parte, scheletul incomplet găsit în 2010 la Plăviceni (adică fără cap, fără membrele superioare, fără claviculă și fără coaste) corespunde felului în care trupul lui Mihai Viteazu a fost mutilat de asasinii săi, la Câmpia Turzii, în 1601, conform cronicilor lui István Szamosközy și Wolfgang de Bethlen. Chiar să fie o coincidență?
MIRON MANEGA
