Actor, regizor, dramaturg, scenarist și producător, Claudia Motea s-a impus în anii 1995-1997 cu prestația din megaspectacolul „Danaidele” regizat de Silviu Purcărete, jucat pe multe scene europene și la New York, pe Broadway, după care pentru 10 ani s-a stabilit la Toronto, obținând și cetățenia canadiană.
Absolventă a Facultății de Arte din București, este masterandă în Dramaturgie Cinematografică la Stratford CareerInstitute – Montreal, urmând cursuri postuniversitare la University of Ontario, Canada. A realizat celebrul spectacol-film „Iubeste-mă… America”(a scris scenariul și joacă opt roluri în tot atâtea ipostaze diferite) în regia lui Alecu Croitoru. Este autoarea mai multor filme de scurt metraj, precum „Kandy-Ciocolată de lux cu gust de femeie”, unde joacă rolul principal alături de Adrian Enache (laureată cu distincția „Cea mai bună actriță a anului”, 2015, după ce în 2014 a fost onorată cu distincția „Magna cum Laude” UARF și Premiul de Excelență la Gala Celebrităților, alături de alte personalități românești: Klaus Johannis, Simona Halep, Gheorghe Hagi, Leonard Doroftei, Radu Beligan, Florin Zamfirescu, Sebastian Papaiani, Adrian Gorun, Cristian Țopescu).A susținut diferite workshopuri de teatru în țară și în Statele Unite ale Americii(New York, Los Angeles, Hollywood etc.), prezidând diferite Jurii ale Festivalurilor de Teatru și Film naționale și internaționale (Avignon, Recklinghausen, Viena, Amsterdam, Dublin, Roma, Birmingham, Glasgow, Paris etc.).
A revenit în țară, dedicându-se artei dramatice și cinematografice, îndeplinind totodată anumite funcții directoriale, fie la Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, fie la Teatrul NOSTRUM, afiliat la UZPR, fie președinte la UAP, Departamentul Artele Spectacolului.
În calitate de director artistic al trupei „Teatrul Nostrum”, a realizat cunoscutele spectacole „Seniorii în direct”, „Din bătaia inimii lui Eminescu”, „Iubirile lui Brâncuși”, „De-a Baba Oarba prin Iubire”, „De trei ori femeie” (acesta,o compilație comică după texte de Aldo Nicolaj, în regia maestrului Lucian Sabados, a avut premiera la Teatrul Nottara).
*
Am cunoscut-o pe actrița cu origini gorjenești CLAUDIA MOTEA, luni, 28 iunie 2021, în studioul „Horia Bernea” din cadrul Muzeului Țăranului 
Român cu prilejul Zilei Ziaristului Român, eveniment organizat sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), unde, pe lângă o ploaie de premii pentru presa scrisă și audio-vizuală, s-au decernat Premiile EMINESCU, ZIARISTUL (laureați fiind D. R. Popescu, Pavel Țugui, Valentin Coșereanu și subsemnatul).
În cadrul evenimentului, actrița de teatru și film Claudia Motea a susținut un impresionant recital liric, într-o perfectă relație de empatie cu asistența, răsplătind-o cu meritatele aplauze.
„Cu toată inima (mea) de gorjeancă”, Claudia Motea mi-a oferit volumul de poeme bilingv „ÎN ZORII DIN TINE / The dawninsideyou” (Libris Editorial, Brașov, 2020, 211 p.). Translația – constituind partea a doua a cărții – este asigurată de Elena-Carmen Bobocescu, „doctorand în Studii Literare și Culturale” la Universitatea din București (pp. 111-211), care semnează și „Prefața traducătorului” din care reținem:
„Există desigur și un aspect dramatic, teatral în acest potpuriu de poeme ce au ca temă principală IUBIREA. Mizând pe libertatea artei, care-i permite o paletă atât de largă de exprimare, actrița câștigă fără îndoială un pariu cu publicul îndrăgostit de poezie și de teatru. Între Thalia și Euterpe, Claudia Motea ne prezintă o poezie diafană, elegantă și solară, în care dă binețe vieții, și ne invită să împărtășim universul său intim, refamiliarizându-ne cu lumea d9n începuturile sale și până în veșnicie, o lume în care se poziționează ca o ambasadoare ferventă a iubirii. Grație unei ediții bilingve româno-engleze a poemelor sale, acest mesaj universal, exprimat însă pe o notă foarte personală, are șansa să ajungă la inimile și la mințile unui număr important de cititori din toată lumea.”
„În zorii din tine” este al doilea volum de poezii după cel din 2018, „Preludii în Cetatea Soarelui” (apărut la aceeași editură) al actriței, scenaristei și scriitoarei. Poeziile acestea marcate de un plenar sentiment de iubire mărturisită constituie, de fapt, un continuum liric, titlurile marcând, de fapt, primul vers, iar poeziile, în fluida lor desfășurare grafică centrată automat, „decurgând aproape una din cealaltă, încât la prima vedere s-ar putea afirma că este volumul unui singur poem impresionant, care curge în ritmul bătăilor unei inimi calde și generoase sub permanenta observație a unei minți alerte și curioase”.
Într-o lămurire inițială „Cuvintele mele…” autoarea ne previne că „În zorii din tine” este „o carte despre Iubire și Viață și slujește crezului meu că Atunci când iubești, totul devine o inimă”…
Mărturisirea autoarei este de o limpiditate sinceră, dar nu lipsită de discreție ori de acea convingere că sentimentele mari, în speță Iubirea, nu au nevoie de „mărturisiri”, ci de trăiri devotate, intense, nedevalizând misterele din „corola” de minuni: „Iubesc / un bărbat/ cre are/ mult bun-simț/ El/ dă binețe/ Vieții/ în fiecare dimineață/ iar eu mă furișez/ în zorii/ din el/ și stau acolo/ cu respirația/ întretăiată/ fără să scot un cuvințel/ până apare soarele/ din plin cer…/ Apoi/ încerc să mă strecor/ în ziua din el/ fără să-i spun/ din nou/ nici un cuvințel// El/ e atât de preocupat de/ viață/ încât/ nu-și dă seama/ că încă din zori/ eu troienesc/ pe suflet/ să fiu și să-l aleg/ zilnic/ doar/ pe El.”
Femeia este frământată de acest sentiment și orice dimineață trăită împreună față de omul iubit este un miracol, descoperind în „zorii din tine” adevăratul confort și refugiu sentimental: „Tu încă nu știi/ Nu știi/ nici acum/ cât de bine mi-e/ să-mi dai un prim semn/ de salut matinal/ Sorb cafeaua/ furișată/ din nou/ în Tine.” (Rând).
Bărbatul iubit, care este și nu este de față, este împresurat cu așa sentimente copleșitoare încât el pare o prezență …absentă din peisaj, de unde mărturisirea fără rezerve: „Eu/ vreau să exist/ veșnic/ în Primăvara/ acestei Iubiri/ cu Tine/ (…)/ Cuvintele mele/ aș vrea să curgă/ desțelenite/ în primul rând/ în inima Ta…” (Un petic de cer).
Poezia se umple astfel de întrebări, schițând „povestea/ unui fulg de nea” care „începe/ chiar acum/ în această iarnă”: „Eu azi/ îl țin/ în palmă/ și/ ți-l dăruiesc/ E fermecat/ și/ nu se va topi/ Niciodată!” (Mă uit).
Noaptea e plină de așteptare și ardoare, în timp ce „Ceasul Roșu” ticăie neîncetat (Se cuibărește). Chipul omului iubit este atotprezent în sufletul Didonei noastre, poemul „Sărut ochii” constituindu-se într-un omagiu adus celui în care ea („Sunt aleasa Ta!”) se pierde și se regăsește de atâtea ori, ca într-o Cântare a cântărilor cu sens întors: „Sărut ochii/ în care/ din nou/ acum întors acasă/ se ascunde măslinul/ și ale căror sprâncene/ parcă/ mă roagă/ să le dau la o parte/ așa cum bunica/ făcea/ odinioară/ cu bretonul din ochii mei/ de copil/ citindu-mi noaptea/ povești întregi/ cu feți-frumoși/ (…)/ Sărut ochii/ precum o ielă/ sărută copacii/ precum o idee/ sărută fapta/ precum tu/ când iubești/ mă săruți/ o dată/ de două ori/ de nouă ori// Sărut ochii/ până și atunci/ când îți dau/ un ultimatum/ (…)/ Sărut ochii/ pentru că numai așa/ îmbrățișez adevărul/ și gândul/ care te aduce/ aduce…/ mereu/ adânc/ la mine.”
Iubirea e dor nespus, e așteptare chinuitoare, e în definitiv sentiment acaparator și esențial, aspirație spre infinit, amintind de Brâncuși, precum în poemul Număr: „pe degete/ Toate/ Actele/ Tale/ de/ Iubire/ și/ aș începe de la -∞/ Și/ totul duce spre + ∞ / ca o coloană/ infinită/ că nu degeaba/ mă trag/ ne tragem/ de la Brâncuși.” Pentru că, zice poeta, „când ești fericit/ nu total/ ci doar/ spre infinit/ nu-ți mai pasă de/ Nimic…” (Atunci).
Poeta se află, mărturisește, într-un „stress/ infernal”, de aceea crede că iubitul, veghindu-i liniștea, poate deveni „cântec de pasăre/ la/ tot ce ține de/ plus infinit!” (Ești). Deși exprimă o legătură nu tocmai veche, amintirea își face loc în aceste versuri de nestinsă împresurare, cu jocurile ei de limbaj: „Ți-aduci aminte/ în primele luni/ ți-am spus/ că vorbele tale/ spun…/ Că inima ta/ „Inimește”/ Sunt pe câmpia iubirii/ și culeg toate florile/ de nu-mă-uita/ albăstrele/ ce inimesc, inimesc, inimesc…/ Pup soarta/ cu ochii/ la soare senin/ și la/ cerul din/ noi!” (Oricine).
Declarația de dragoste, în plenara ei directețe, este expresia unei patimi care rezonează cu voci celebre: „Te iubesc, iubitul meu,/ Te iubesc cu flacărĂ/ Te iubesc și/ Nu mai contează/ Ce gândesc.” (M-am întors).
Sensibilitatea poetei este una trăită cu frenezie și răsfăț, dar și cu îngrijorări și neliniști, fie pentru că bărbatul iubit „nu simte/ poezia” (Mă dureau), fie că depărtarea seamănă incertitudini, fie că un răspuns precum „sunt obosit/ vin de la înmormântare/ după ore de mers” nu mai are nevoie de explicații… (Alerg prin tine).
Alesul inimii este „potcoava Norocului” în care crede și nu mai crede: „Strig Viața pe numele ei/ cel mai propriu/ Strig Inima cu sângele/ cel mai roșu/ Strig/ Strig/ până când vocea/ se confundă/ cu un muget de vită/ rănită/ cu un zbor de pasăre/ Măiastră/ cu un/ gând ales din/ pacea păcii/ zilei tale./ Când ești cu mine/ STRIG…/ Strig…/ Oameni…/ Credeți-mă/ doar pe El îl/ Iubesc!/ Îmi cer/ pedeapsa/ pe numele cel mai/ sfânt și mai curat/ către Bunul Dumnezeu/ „Tatăl nostru/ care ești în/ ceruri/ Sfințească-se/ Numele/ Tău/ Vie împărăția/ Ta/ Facă-se…” (Mă nădușesc).
Iubirea pare a fi legată de itinerarii americane precum în poemul Nu te las: „să pleci/ Nu am curaj/ de singurătate/ S-au împlinit/ 17 ani/ de când/ The World Trade Center/ s-a prăbușit/ Dumnezeu mă lasă/ în ruga spre el/ tot singură…/ Nu te las să pleci/ în acea formulă/ în care vei reveni/ doar ca prieten/ pardon/ cu tine/ sunt mult mai/ mult/ cu tine/ sunt/ Infinit/ Iubire/ Cu tine/ sunt/ Răstignire/ fără a putea/ scrie/ pe cruce/ absolut nimic!”
„Mă lupt/ cu morile de vânt/ da, morile de vânt/ ale inimii tale”, scrie poeta, desenând apoi, sub forma caligramelor / ideogramelorlui Apollinaire, o „clepsidră” de neliniște: „Îmi simt inima/ în cătușe/ Cătușele iubirii/ fricii/ grijii/ de a iubi/ de a nu iubi/ liniștea din tine/ care mă cutremură…” (Într-o Coloană Infinită).
Omul iubit pare a fi unul din branșa artiștilor, poate coleg de profesie, după cum sugerează poemul „Universul”: „Ți-aduci aminte/ eram amândoi într-o galaxie/ fără poezie/ fără Ursa Mare sau Ursa Mică/ eram acolo/ în acea poveste/ de Stea fără Nume/ când în Chișinău, la Național,/ ne-am unit/ STELAR/ Și-acum/ îți spun/ NU UITA, IUBITE,/ acea galaxie/ în care noi/ doi/ ne-am regăsit…”
Bărbatul este idealizat și chiar zeificat într-o așa devoțiune sentimentală: „Ești/ departe/ acum/ de mine/ și nu te pot prinde/ în niciun/ zbor/ Mi-a gândul/ atât de/ setos/ repetat/ și/ mereu rușinos/ la tine/ sunt ca/ o furnică/ de mică/ pe lângă/ tine,/ suflet/ de zeu!” (Ești).
„Un galop/ nebun/ e iubirea/ noastră”, scrie poeta în poemul „Tu nu poți”, pentru ca în altul, „Caut Aurul”, să ne comunice că pe acesta „l-au pierdut/ ursitoarele/ la botez / (…) / Nu știu sigur/ dacă ELE/ m-au ursit/ în așa fel/ încât să caut Aur/ mereu/ Tot ce știu/ e că acum/ ești Tu/ și nu știu cum/ să te păstrez/ ca atunci/ când/mă uit/ să nu mai fie/ acel/ loc/ Gol.”
Iubirea, așteptarea, frământarea, starea de fericire și dăruire, senzația unicității, îngrijorările, hotărârea de a nu abdica, de a nu intra în „insolvență” – toate stau scrise „în cărțile acelea/ iubite/ de la Libris/ da,/ știu…/ Dragostea/ nu durează/ decât 3 ani…/ Ei bine/ pentru noi/ măcar un multiplu/ de 3/ să canonizăm/ iubirea/ ca o/ Sfântă Treime/ Trecut-Prezent-Viitor!/ (…)/ Dragostea/ e pe o aripă de furnică/ ce duce în spate toată speranța mea.” (Păi).
Ultimul poem amintește de Cântarea Cântărilor, aspirație ideală a sentimentului, dar începe într-o notă anecdotică: „Ești/ ca o poezie/ de Jaques Prévert!/ Dacă aș face/ Cântarea Cântărilor/ practic/ aș începe/ cu Tine!/ Când spun/ poezia lui/ Prévert/ încep să desenez/ pe cer/ la fiecare/ vers/ La Tine/ s-ar naște/ poezia/ atingându-ți/ în aer/ Ochiul/ și Părul/ și Gura/ Nasul ar rămâne/ la fel/ în vânt/ cârn/ cu personalitate/ franceză/ à la Prévert/ Stai!/ Mai există/ Arta…/ Aceea de a sculpta/ în timp/ tarkovskiană/ În cazul/ nostru…/ Un galop/ nebun/ e iubirea/ noastră/ IUBIREA NOASTRĂ!/ Îmi sorb/ Viața/ furișată/ din nou/ în Zorii din Tine.”
Deși încă de anul trecut poeta mărturisea că are în pregătire un nou volum de poeme, „Caruselul fericirii”, considerăm că prin cele două volume amintite „vocea” Claudiei Motea se rotunjește convingător într-o poezie a iubirii, de o feminitate răvășitoare și incendiară, într-o limpiditate sufletească ritmică. Nu este o poezie așa-zis lucrată, surprinzând prin arabescuri stilistice, ci una direct-mărturisitoare, a unui flux de sentimente și trăiri, oarecum dramatizate, ajungând, în sfârșit, la conștiința de sine a „vindecării” prin iubire, sub pavăza unei binecuvântări divine:
„Dorința mi-e gata,
iar cuvintele inimii
cântă în palmele mele
și-și iau zborul ușor,ușor,
spre o binecuvântare divină…
Da, iubirea vindecă!
Totul va fi bine pentru noi toți!”
Întrebată fiind într-un interviu dacă rigoarea documentară pe care o ilustrează scenariile sale dramatice este proprie și poeziei, Claudia Motea preciza:
„Când e vorba despre poeme, le scriu fără multă pregătire, nu șlefuiesc aproape nimic, le nasc din respirări. Cred că experiența mea de viață, cultura acumulată contribuie mult la nașterea lor atât de ușor. Și au o curgere teatrală, sunt fără rimă, un suport vital de a mă exprima prin ele pe scenă ca actriță.”
Așadar, Thalia are nevoie de Euterpe în accentuarea scenografică a atitudinii sufletești, iar Euterpe de gestica Thaliei în a-și pune în evidență încărcătura de sentimente și preaplinul sufletesc, într-un discurs liric coerent care întregește personalitatea unui nume de mai largă recunoaștere în arta spectacolului, din sfârșitul de secol XX și început de mileniu III.
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 28 iulie 2021
