Economia nu are nevoie
de „fabrici de diplome”

Numărul absolvenților de învățământ superior care eșuează pe piața muncii, nereușind să găsească un loc de muncă în specialitatea lor este uriaș. Mult mai mare este al ce lor care au acceptat să lucreze în activități și pe funcții ce n-au nicio legătură cu pregătirea lor. Dacă s-ar face un studiu statistic, am fi surprinși să aflăm cât de mulți licențiați lucrează ca vânzători, chelneri, taximetriști sau bodyguarzi.

Pe de altă parte, numeroase unități economice, cu precădere din industrie, servicii și sectorul construcțiilor se plâng de lipsa lucrătorilor calificați.

Cele două fenomene sunt formele de manifestare ale rupturii existente între sistemul de învățământ românesc și economia reală.

***

De la aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, învățământul românesc se raportează la o nouă unitate de măsură: standardul european. Sincer să fiu, nu cunosc care este acela și ce anume reflectă. Dar știu că, dintotdeauna, cei ce au evaluat sistemele de învățământ au avut drept criteriu de performanță modul în care acestea răspund nevoilor vieții.

O școala națională bună este considerată cea care asigură competențele necesare economiei și personalități capabile să facă față provocărilor unei vieți dinamice, trepidante. La cealaltă extremă se află sistemele de învățământ ce scot cohorte de rebuturi umane: specialiști în… nimic, meseriași de care nimeni nu are nevoie, oameni slabi, mereu în derivă. Cu o asemenea scară de valori trebuie comparată școala românească și celelalte școli naționale din Europa.

Învățământul trebuie să pregătească forța de muncă a viitorului, specialiștii ce vor intra peste 10 – 15 ani în producție. Altfel spus, școala ar trebui să știe cum va arăta economia peste ani și ani, ce abilități și cunoștințe vor fi cerute, ce meserii și în ce structură vor fi căutate pe piață, peste două sau trei decenii. Doar în funcție de astfel de informații, ea poate adapta specializările, planurile și programele de învățământ ale prezentului la nevoile viitoare.

În realitate, sistemul național de educație a înaintat, dintotdeauna, orbește. Până în 1989, cât și după, i-au lipsit studiile prospective. Cine ar trebui să asigure, astăzi, aceste prognoze? În primul rând, administrația centrală: Ministerul Muncii, Ministerul Economiei și Ministerul Educației. Ele ar trebui să furnizeze, în baza unor cercetări complexe, proiecțiile privind economia anului 2030, 2040 sau 2050 și necesarul său de forță de muncă, pe specialități și niveluri de calificare.

În lipsa acestor prognoze, școala românească nu percepe provocarea viitorului, ci doar presiunea prezentului: aceea de a conserva structurile existente.

De 80 de ani, totul în învățământul național se învârte în jurul catedrelor și a schemei de personal, în loc ca elevii și studenții să fie plasați în centrul sistemului. Politicile educaționale continuă să se facă după numărul de profesori din fiecare disciplină, nu după cunoștințele și deprinderile cerute de meseriile viitorului.

Când educația națională se conduce după o rațiune pe dos, care face, din mijloc, un scop în sine, nu trebuie să mai mire pe nimeni faptul că sistemul dă rateuri la ieșire, că o mare parte a „producției“ lui nu are desfacere pe piață sau este de proastă calitate. Pregătind forța de muncă a țării după nevoile sale sociale interne, ce nu au nici în clin, nici în mânecă cu necesitățile economiei din următoarele decenii, învățământul nu face decât să acționeze împotriva economiei naționale și a viitorului tinerelor generații.

Text și foto: Ion Tița-Călin