Ceasul ascuns al rememorărilor îmi aduce în minte, chipul unui om cu adevărat unic. Este vorba despre prietenul meu din tinerețe, Dan Scubli, pe care l-am cunoscut în vâltoarea luptelor politice din anii 90. Profesor adorat de elevii de la Colegiul Național Mihai Eminescu din Satu Mare, Dan a fost mereu un om al echilibrului, al bunului simț și al convingerilor politice netrucate.
Era atunci încă o lume care avea un ideal, existau oameni care credeau cu adevărat că doctrinele, în cazul acesta, cea liberală, vor putea salva România.
Toate amintirile pe care le am cu Dan, fără excepție, sunt luminoase și pilduitoare. Era un om de la care tot timpul puteai învăța ceva … avea la îndemână soluții simple și pragmatice, chiar și pentru cele mai încâlcite probleme.
Scriu la trecut despre el, pentru că iată, au trecut 25 de ani, de când Dan Scubli ne-a părăsit, în urma unei chinuitoare boli, care i-a scurtat nemilos, scurtul fir al vieții
Odată, mi-a povestit cum un succes poate să te termine: Dan a plecat de la catedră și și-a făcut o firmă de IT, lucru rarisim pe vremea aceea. Afacerea mergea foarte bine, dar din păcate, Dan s-a îmbolnăvit. Luat de valul succesului, a tot amânat să se ducă la medic, iar când s-a prăbușit și efectiv, nu mai putea să lucreze, era deja mult prea târziu. Din omul plin de vervă, falnic ca un brad, nu a mai rămas decât o umbră chircită, un bolnav sufocat de așternuturi și așteptări zadarnice.
(De la stanga la dreapta: Radu Bud, Marius Roman, Felician Pop, Regele Mihai, Dan Scubli, Valeriu Bancea, Ovidiu Silaghi – Fotografie din colecția FELICIAN POP)
Tocmai în preajma morții sale, a izbucnit în PNL Satu Mare, zavera, iar taberele păreau ireconciliabile. Astăzi, tot acel război poate fi privit cu duioșie: combatanții nu se luptau pe resurse, cârdășii și interese, ci pe principii.
Autospeciale Satu Mare
Don Quijote, ar fi fost mândru de astfel de urmași!
M-a sunat Dan, zăcea acasă, la Carei, așteptându-și cu resemnare sfârșitul, ca să mă duc până la el, pentru că vrea să semneze la rândul său, petiția noastră. Pe drum m-am gândit, că omul acesta, aflat chiar în pragul morții sale, mai are puterea să se gândească la astfel de mărunțișuri mundane!
A fost ultima mea întâlnire cu el, de abia vorbea și am simțit brusc, un fior de gheață pe șira spinării, suflul morții era atât de aproape de zbaterile noastre aproape juvenile! Dan era calm, mult mai calm decât mine și a încercat să glumească, spunând că el demult va fi oale și ulcele, până o să avem noi, câștig de cauză!
(Dragoș Georgescu: PE ULTIMUL DRUM)
Din păcate, a avut perfectă dreptate!
Peste câteva zile a și murit, în toiul unei veri, calde și luminoase, ca sufletul său. A trecut de atunci un sfert de secol, dar simt uneori că Dan, ca un prieten de peste ceruri, mă veghează și mă sfătuiește…
Peste umbrele vieții noastre, după ce au trebuit să treacă ani-lumină până la ivirea noastră pe lume, oare câți ani de întuneric vor mai trece până când, în sfârșit, să ne regăsim sub aripa unei speranțe care să ne poarte dincolo de lacrimă și ruinare?
