Într-o zi de 23 septembrie, în 1386, pe tronul Ţării Românești urca Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai importanți conducători, în timpul căruia s-au pus bazele principalelor instituții ale statului de la sud de Carpați. Poate fi considerat un adevărat întemeietor de țară, fiindcă în lunga sa domnie a adăugat țării provincii românești importante: Amlașul, Făgărașul, sudul Basarabbiei, Dobrogea, „până la Marea cea Mare”. Toate erau teritorii ce făcuseră parte din Dacia, locuri unde se vorbea românește, aveau aceleași obiceiuri și tradiții cu frații lor de peste munți și nu poate fi vorba de cuceriri de teritorii. Dimpotrivă. Aceste pământuri erau râvnite de unguri, de polonezi, de tătari și de turci, iar locuitorii lor priveau spre frații din sud ca spre niște izbăvitori. Tocmai de aceea, politica externă a lui Mircea nu a fost privită cu ochi buni de niciuna din țările vecine.
Mircea a fost fiul voievodului Radu I şi fratele lui Dan I, cu care era asociat la domnie și pe care îl secondează la tron, după moartea acestuia. După preluarea domniei, Mircea cel Bătrân reușește să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau controlul asupra gurilor Dunării, reușind și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în zona Balcanilor.
În scurt timp, Mircea va intra în conflict cu Imperiul Otoman, condus la acea vreme de sultanul Baiazid, supranumit „Fulgerul” sau „Invincibilul”. Marele Baiazid reușise să extindă Imperiul Otoman aproape până la Dunăre și nu avea de gând să se oprească. Intervențiile lui Mircea în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării erau un pretext foarte bun pentru a încerca și anexarea teritoriilor de la nordul Dunării. Astfel, Mircea va deveni dușmanul cel mai aprig al otomanilor, iar cel mai important moment al luptei dintre el și turci va fi în anul 1395 (după alți istorici, 1394), când sultanul Baiazid, supărat de acțiunile domnitorului muntean, va trece Dunărea în fruntea unei forțe însemnate, pentru a cuceri Țara Românească.
Neputându-se opune într-o luptă deschisă, din cauza inferiorității numerice a armatei sale, Mircea cel Bătrân a ales o tactică de hărțuire, atrăgând oastea otomană într-un loc care să-i fie de folos oștirii române. Sultanul, înfumurat și sigur de victorie, a căzut în cursa întânsă cu pricepere de voievodul muntean. Este vorba de o rovină (loc mlăștinos și împădurit), în care turcii s-au împotmolit, neavând libertate de mișcare. Acel loc va rămâne cunoscut în istorie ca bătălia de la Rovine, eveniment de referință în ceea ce privește tactica militară. Printr-o strategie strălucită și un comandant iscusit, o armată mică a învins una de trei ori mai mare, cu pierderi minime.
Mircea înfrânge în această luptă oștile turcești, dar nu poate să-și consolideze poziția, din cauza trădării unora dintre marii boieri români, cărora nu le convenea un conducător puternic și incoruptibil pe tronul țării. De aceea, după o nouă luptă dată lângă Argeș, va pierde tronul, fapt ce îl determină să se retragă în Transilvania, așteptând vremuri mai bune. Strategia militară abordată de către Mircea în lupta de la Rovine, dar și tactica retragerii în Transilvania îi aduc acestuia o mare faimă între conducătorii acelor vremuri.
Retras în Transilvania, Mircea începe să-și refacă armata, numai că în locul său, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, numit de popor Vlad Uzurpatorul, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea regelui Sigismund al Ungariei. Revenit la domnie în 1397, pe râul Ialomița și – în anul 1400 – în apropiere de Giurgiu, Mircea cel Bătrân zdrobește două armate otomane ce se întorceau din expediții de jaf în Transilvania. Apoi înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara, în vara lui 1402, a deschis o perioadă de instabilitate în Imperiul Otoman, iar ca urmare, Mircea va organiza o acțiune împotriva turcilor. Numai că noul sultan, Mahomed I, va începe o nouă campanie de cuceriri în zona Balcanilor și planifică o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea încheie, spre sfârșitul vieții, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea independența Țării Românești în schimbul unui tribut anual.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la data de 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia. La sfârșitul domniei lui Mircea, Țara Românească era un stat puternic, respectat în Europa, cu o viață economică înfloritoate și un teritoriu pe care niciun alt voievod muntean nu a reușit să-l mai stăpânească.
Foto: Wikipedia
