,,Întreabă-mă, să te-ntreb”, Editura ,,Macarie”, Târgovişte, 1999, 60 p, este o arenă în care Florentin Smarandache e ,,hărţuit” cu întrebările de Veronica Balaj, Mihail I. Vlad Emilian Mirea, Adrian Dinu Rachieru, Ada Cârstoiu, Ioan Nicoară şi Cornel Popa.
Veronica Balaj şi Mihail I. Vlad adună între coperte toată ,,prada de război”, a lor şi a celorlalţi, încercând să definească nedefinitul, să afle genul proxim şi diferenţa specifică a omului Florentin Smarandache. Numai că, la Florentin Smarandache diferenţa specifică devine, ca în arborele lui Porfirius, gen. Demersul autorilor nu trasează un cerc, ci o spirală.
Întrebările nu nasc răspunsuri ci alte întrebări, întrucât problema e problematică. Omul Smarandache se dovedeşte a fi un buchet de oameni, un homo universalis: poet, dramaturg, romancier, editor, ctitor de curent literar, analistprogramator, matematician, homo viator.
Sătul de hotare, de borne, de zăbrele, de norme, de imperative categorice şi fictive, de canoane şi de paradigme, de sisteme şi structuri, sufletul lui Florentin Smarandache evadează din trup, trupul, din ţară în continent, continentul evadează în lume. Cenuşa vetrei părinteşti rămâne la obiect, adică la subiect, mereu fierbinte.
Plecat din ţară, emigrantul şi-a luat ţara, ca pe o brăţară, în suflet. Itaca îi recunoaşte, în taină, turta dorului. Florentin Smarandache şi-a construit un bel suflet rebel care dă cu târnăcopul paradoxului în tot ce chirceşte şi piperniceşte fiinţa umană, cheamă raţiunea la raport, priponind-o de ţăruşul instinctului întemeietor de lume. ,,Până nu simţi, nu poţi da opere de diamant” zice poetulmatematicianul-dramaturgul-romancierul Florentin Smarandache.
Poetul nu poate să fie un roib pur sânge în ţarcul gândirii clasice şi, de aceea, este racordat la tot ce înseamnă nesupunere, experiment trăsnit şi bubuit, absurd ionescian şi concretism brazilian.
Autorul parcă pune în practică, pas cu pas, convingerea lui T. W. Adorno din ,,Minima moralia”, potrivit căreia sarcina cunoaşterii este ,,stabilirea de perspective în care lumea să se dezechilibreze, să se înstrăineze, să-şi descopere fracturile şi crăpăturile, aşa cum va apărea ea într-o zi deformată şi ştirbă, în lumina mesianică”.
Pentru Florentin Smarandache scrisul este nonconformist şi reconfortant. Fiind ,,pământ românesc” în America, Florentin Smarandache este ecoul literaturii
române prin colocvii, seminarii, congrese, conferinţe, expoziţii, traduceri, distribuiri de carte, dând apă la moară butadei americane: ,,Să ştii să te vinzi pe tine însuţi, să ştii să-ţi faci reclamă.”
Fiind în gura lupului, cercetaşul Florin Smarandache transmite: americanii nu se interesează de artă şi literatură decât în medii academice, universităţi, colegii şi organizaţii nonprofit.
Cartea de literatură care se vinde acolo ambalează în celofan oroare, mister, aventuri, sex, parapsihologie. În cultură totul este pentru consum şi profit financiar.
În urma textului cărţii, te întrebi dacă omul nu e, în America, o cifră, iar Florentin Smarandache rătăceşte, asemenea lui Diogene, căutând un om cu lumânarea. Se pare, totuşi, că poetul, alergând pe orizontală, se regăseşte împlinit pe verticală. De altfel, risipirea în sine nu-l poate fixa într-un punct, rămânând melancolic
când visează cu ochii deschişi, coleric, când se enervează, sangvinic, când se ambiţionează, flegmatic, când se culcă pe lauri sau ghimpi. Din destăinuirile făcute cu tăria acidului sulfuric, aflăm că poetul, fiind în ţară pe vremea democraţiei multilateral dezvoltate în adâncime şin îngustime, nu putea să protesteze prin cifre şi ecuaţii, prin fracţii ordinare, ci a ales o fracţie extraordinară – poezia – scrisă prin lipsă de text: poeme vizuale, nonvizuale, auditive şi olfactive.
Nod de contrarii, pentru Florentin Smarandache, „poezia a fost un experiment, un cartuş pe ţeava gândirii, o transfigurare a numerelor naturale”.
Mileniul trei propune, prin Florentin Smarandache, omul-paradox, pacea altoită cu cartuş, poezia altoită cu matematica şi matematica altoită cu poezie.
Din umbră vorbeşte Kierkegaard, făcând lumină: „Să nu gândim rău de paradox fiindcă paradoxul e pasiunea gândirii, iar gânditorul fără paradox este ca şi îndrăgostitul fără pasiune: un tip mediocru.”
Oltenescul şi românescul boţ de humă, exploratorul Florentin Smarandache este brâncuşiana „pasăre măiastră” ieşită la înaintare în peste douăzeci de ţări ale lumii să cânte şi să plângă, să plângă şi să cânte, mai mult pentru alţii decât pentru sine, asemenea unui OM.
Janet Nică
