NICOLAE STANCIU: ” Revoluția a avut loc pentru ca unii să poată să-și facă de cap și în presă”
REPORTER: – Au trecut peste 5o de ani de când ai făcut primii ”pași” în ziaristică. Te rog să evoci acel ”început”.
NICOLAE STANCIU: – De fapt, acum, în noiembrie 2019, s-au împlinit 53 de ani de când mi-a apărut numele sub primele rânduri scrise și tipărite într-un ziar. Începuturile mele în presă par destul de întâmplătoare. Întâmplarea, ca un destin, a făcut ca în noiembrie 1966 să fiu angajat corector la ziarul Drumul socialismului, pe care-l știam din anii de liceu, la Sebeș. Nu-l citeam. Dar mă atrăgeau, mă fascinau numele celor care semnau. Nu-mi dau seama nici azi, după o viață, dacă atracția aceea față de semnături ale unora pe care nu-i cunoaștem, și nici nu-mi băteam capul să citesc ceea ce scriau deasupra semnăturilor respective, nu a fost o chemare a destinului. Pare exagerat, dar așa sună. Mai exact, ajuns la Deva în căutarea iubitei, care avea să-mi fie alături până azi, ca soție și mamă a copiilor noștri, întâmplarea a făcut ca într-o cafenea să întâlnesc o cunoștință, student la Istorie- Filosofie, la fără frecvență, care mă întreabă: -Cu ce prilej prin Deva? – Păi, uite, dânsa, Lucia, este prietena mea, de fapt iubita mea și vreau să rămân pe aici, pe undeva, dar nu prea găsesc de lucru. -Domnule, hai să ne întâlnim dimineață la 8, că avem nevoie de un corector la ziar. Tocmai a fost dat afară unul dintre corectori pentru o gravă greșeală scăpată în ziar. ( Greșeala era dublă. Un titlu cam așa: „Tovarășul Gheorghe Chioară a venit pe calea aerului de la Berlin”. Adică Cioară a devenit Chioară, și nu era de-ajuns dar: a venit pe calea aerului… Era vorba de fostul ministru al Comerțului Exterior în guvernul I.G.Maurer. Iar sancțiunea a căzut numai pe corector, nu și pe capul limpede, și pe controlul presei- cenzura de partid, care se efectua în paralel cu corectura și capul limpede, în tipografie, într-o încăpere specială a lor, confortabilă comparativ cu a corecturii, dar așa erau vremurile, ca și acum: vina cădea pe cel mai mic). A doua zi, la ora stabilită am ajuns în fața redactorului șef adjunct, tovarășul Trandafir Marian, care mi-a cerut câteva amănunte biografice și nume pentru referințe, cerute ulterior celor în cauză, inclusiv profesori din liceu, facultate, foști colegi. Și, mustăcise când, întrebat fiind de neamuri dinspre părinți, am menționat o mătușă din Gurasada. Nume la auzul căruia s-a învârtoșat: -Trebuie să analizăm serios acest fapt că la Gurasada a existat un puternic cuib legionar. Ceea ce m-a înfiorat și pe mine. Oricum, la ora 12 aveam să fiu prezentat „tovarășei Doina”, corector-șef am înțeles, cu care am și intrat, pentru prima dată, în biroul corecturii din vechea tipografie deveană, de pe strada Simion Bărnuțiu…
REPORTER: – De ce ai ales ziaristica și nu o altă profesie ?
NICOLAE STANCIU: – Se pare că ziaristica m-a ales și am rămas la această meserie, pe care o consider foarte frumoasă, nobilă chiar, care îi cere ziaristului multe calități. Precum căutarea și găsirea subiectelor, cunoștințe cât mai enciclopedice, dintr-o foarte largă plajă de teme și domenii ale vieții, muncii și vocațiilor, respectând niște reguli scrise și nescrise, și o cunoaștere profundă și apoi o prezentare obiectivă a vieții indivizilor și societății. Totul, în competiție cu tine însuți, pentru însușirea informațiilor necesare unei documentări responsabile, stăpânind tema, subiectul și obiectul investigației, cercetării, documentării și relatării unui fapt, unui eveniment. Iar deasupra tuturor acestora trebuie să troneze cunoașterea până la nivel de performanță a Limbii Române! Bineînțeles, în contextul actual și a unor limbi de mare circulație internațională. Abia după ce toate acestea sunt stăpânite la nivel înalt, vine și partea nobilă a meseriei, cea care aduce satisfacția profesională, personală și a grupului- în cazul unei reușite a colectivului redacțional, aspect pe cale de dispariție în presa la nivel mic, local, unde asemenea colective practic nu mai există.
REPORTER: – Cum și unde i-ai întâlnit pe academicianul Constantin Daicoviciu și pe poetul Ioan Alexandru ?
NICOLAE STANCIU: – Într-un început destul de aventuros al studenției. Mai exact, la o audiență solicitată, conform protocolului, domnului academician Constantin Daicoviciu, rectorul Universității, singurul autorizat să aprobe o re-re examinare. Și mi-a aprobat sesiune deschisă pe toata durata vacanței de vară, de am ajuns singurul locatar în căminul 3 din Hașdeu, așteptând ca domnul profesor Firoiu să mă cheme la re-re-examinare, la Istoria Statului și Dreptului României. La care mă trecuse de la prima înfățișare, dar a avut plăcerea să mă chinuie. Nu i-am purtat pică. Peste mulți ani aveam să-l reîntâlnesc în Retezat, ca turist împreună cu profesorul Basarab, de la Criminalistică, rămași cu Dacia în pană. Și i-am ajutat imediat cu relațiile personale la conducerea ACR Automobil Clubul Român. Mai apoi, rectorul Daicoviciu ne-a prins în camera de la căminul 9 jucând poker. Nu a zis nimic în afară de a cere un loc la masa de joc. Și ne-a ras de bani. Dar marele și temutul Constantin Daicoviciu era și un om de lume. Avea masa lui la Conti… (Continental, restaurant de lux, rafinat și sobru cum rar mai există, iar șeful orchestrei oprea arcușul pentru a-l saluta cu smerită înclinare de cap, la care rectorul nostru îi răspundea: Servus! După cum avea și locul lui la cofetăria Verde, vis-a-vis de Fetițele Vieneze). Peste ani, aveam să-l reîntâlnesc la… Întâlnirile Tineretului cu Istoria, de la Costești și Sarmizegetusa. Eu, în calitate de ziarist, care-i solicitam aprobare pentru publicarea în ziar a discursului rostit în fața mulțimii entuziasmate. Discurs străbătut de un pronunțat fior patriotic și național, care a fost, până la urmă, aprobat la publicare și de către cei care controlau ce se scrie în ziar…
…La vremea când l-am cunoscut, în camera din căminul Avram Iancu, unde e acum Facultatea de Drept, destul de aglomerată, Ioan Alexandru deja purta o anume aură. Mai puțin legată de faptul că deja îi apăruseră poezii prin revistele culturale (debutase în „Tribuna” din Cluj, cu mențiunea”elev” sub semnătură), cât de faptul că în mai 1961 plecase din Cluj, elev fiind, la înmormântarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm, cu o ocazie, în bena unui camion. Da, Ioan Alexandru a fost
acolo! Și asta, poate i-a marcat devenirea! Apoi, înmatricularea lui la Filologie, sub semnătura rectorului Constantin Daicoviciu- cunoștință comună cam în împrejurări similare-, prin transfer de la Institutul Pedagogic de 3 ani; exmatricularea urmată reînmatriculare și transferare la Filosofie în București au încununat începutul vieții unui tânăr căruia, prezumtiv, părea a fi foarte greu să i se deschidă atât de larg porțile spre eternitate.
După mutarea mea la un alt cămin, legătura cu cel care va deveni un demn
reprezentant al generației 60, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, s-a întrerupt. Peste mai mulți ani, spre sfârșitul unei vacanțe la Mare, ne-am întâlnit la Cazinoul din Constanța, încă funcționa și era căutat, și am vorbit multe despre devenirea sa… Reper al sufletului transilvan și românesc.
REPORTER: – Care este marea diferență dintre jurnalismul care se făcea înainte de 1989 și cel practicat astăzi ?
NICOLAE STANCIU: – În puține cuvinte, mai bine zis într-un joc de cuvinte este diferența dintre ziaristică și jurnalism. Și aștept să spui că e același lucru. Da, sigur, ca sinonime, dar practic ziariștii erau obligați să știe carte, să știe scrie și să citească, să fie corecți și demni, să-și însușească un cod etic și profesional, de care nu se făcea atâta caz ca astăzi, când una-două se invocă deontologia, dar ea lipsește aproape cu totul, ba chiar invocatorii ei, ipocriți, îi zic deontologie profesională, cum ai spune babă bătrână și… gata cu observațiile! Altă diferență, foarte mare și esențială pentru meserie este că la ziariști cam lipsea libertatea de expresie și exprimare; tânjeau după așa ceva și trebuia să caute și să găsească modalități, genuri publicistice și formulări, fraze care să exprime subliminal ceea ce doreau să transmită, fără a fi în pericol de a fi cenzurați ori pedepsiți. Pe când astăzi jurnaliștii au o libertate pe care nu o prețuiesc. Dimpotrivă, o terfelesc, abuzând de libertate și zisă democrație, de drepturi conferite de noua democrație, dar uitând complet de obligații. Mai ales de obligația de a fi obiectiv și echidistant! Sigur, ce am spus nu se generalizează, dar este prea evident și sunt mulți prea mulți jurnaliști care practică acest soi de jurnalism fără discernământ, care au înțeles că revoluția a avut loc pentru ca unii să poată să-și facă de cap și în presă. Regretabil!
REPORTER: – Ai fost mulți ani gazetar sportiv. Ce te-a determinat să alegi această latură a jurnalismului ?
NICOLAE STANCIU: – Tocmai ce am spus mai înainte. În sport aveam mai multă libertate de a relata ceea ce vedeam, de a scrie cât mai liber, mai aproape de adevăr, de a-mi exersa condeiul și a cunoaște o lume mai neîncorsetată între chingile vremii. O lume frumoasă! Pe cale de dispariție și ea…
REPORTER: – După 30 de ani de democrație, mai poate fi socotită presa de la noi a patra putere în stat ?
NICOLAE STANCIU: – A fost liberă cam până prin 1994-95. Imediat după decembrie 1989 a fost o adevărată descătușare în presa românească, o avalanșă și o furie de a scrie și a tipări ziare și reviste, publicații noi, libere cu adevărat, neînfrânate. De aici, de la fără frâne, presa liberă a patinat ușor apoi mai cu vigoare spre desfrâu. Și la propriu, dar și metaforic vorbind. Și în media s-a crezut că libertatea ne autorizează să ne facem de cap. Să amintim desfrâul cu care apăreau pe tarabe reviste cu femei dezgolite, unele chiar porcoase, treabă care în Occident nu era admisă, asemenea publicații find obligatoriu ambalate și neexpuse în văzul copiilor. Moda a intrat și în televiziuni, s-au inventat emisiuni de gen, care, din păcate, și azi se înmulțesc și dăinuie având audiențele cele mai mari. Iar moda presei de moravuri ușoare s-a extins în toată presa, care încet – încet a devenit presă politică. Și, cum politica românească fiind mai labilă, ca să nu spun perfidă și peversă, și-a creat propria presă de moravuri ușoare. Pe care o practică cele patru-cinci televiziuni așa-zise de știri, dar sunt doar de bârfe politice. Însă efectul lor devastator a fost și este moartea pe capete a ziarelor tipărite. Iar Evenimentul Zilei, cel ce părea noul standard al presei libere își va înceta și el apariția tipărită, rămânând un… sait pe net. Ceea ce am spus răspunde clar la întrebare. Presa nu mai este o putere, nici măcar a zecea, ci doar o servitoare mizeră și cam curvă.
Cu toate astea, rămân la părerea mea de la începutul discuției, că meseria este una deosebită, momentan în pierdere de onoare și noblețe, dar eu sunt de școală veche și încă visător, cu speranțe că noi, ziariștii, vom fi ce am fost, și chiar mai mult, având de 30 de ani și șansa să spunem adevărul. Șansă de care jurnalismul se ferește, din păcate, fiindu-i suficient câștigul material, sau social, statusul de gazetar conferind unora veleități de politician, fapt care și el a virusat și șubrezit demnitatea și sănătatea profesiei.
REPORTER: – Tot mai mult, presa online câștigă teren, în timp ce multe ziare tipărite își încetează activitatea. Este un fenomen bun, firesc, sau nu ?
NICOLAE STANCIU: – Cred că fără să-mi dau seama am anticipat răspunsul… Părerea mea este că nu e un fenomen de dorit. Cred că un ziar tipărit în mâna unui om, unui tânăr, unui copil care știe citi, unui student este un fapt formator, nu doar informativ. Martoră este presa occidentală, care editează zilnic ziare ce depășesc de câteva ori tirajul total al ziarelor din România. Poate și de aceea oamenii aceia sunt și mai bine ancorați în viața statului respectiv, mai recptivi și adapatabili la nou, la noutățile tehnice și la evenimentele Lumii.
REPORTER: – Da ! Ai călătorit mult în afara granițelor. Cu ce impresii te-ai întors în țară ?
NICOLAE STANCIU: – Nu atât de mult cât mi-aș fi dorit, dar, da am avut șansa asta. În primul rând datorată redacției noastre. Care, la acea vreme era cotată una dintre cele mai bune din țară, între ziarele județene, și ne-au fost alocate patru schimburi de documentare cu redacții din R. D. Germană, Slovenia -în Iugoslavia, Polonia și Ucraina -în URSS. În plus am călătorit ca reporter sportiv cu Jiul și Corvinul, cu Lotul Olimpic de Gimnastică. Am reușit apoi, cu ajutorul lui Mircea Lucescu, să fiu admis într-un grup de tineri turiști prin BTT, deși depășisem vârsta, în Franța, la EURO 1984… Într-o altă conjunctură, am ajuns la un Târg Mondial de Construcții în Las Vegas, Nevada-SUA. Am strâns impresii din aceste deplasări într-o cărțulie, Fals jurnal de călătorii, și cred că cititorii au sesizat supărările autorului venit dintr-o țară cu mult mai mari posibilități și bogății, decât ale multora dintre cele vizitate, dar care Românie încă nu știe cât este de bogată, frumoasă și generoasă. Iar dacă știe, nu este capabilă să le facă cunoscute Lumii…
REPORTER: – Numește, te rog, câțiva dintre jurnaliștii hunedoreni care au făcut, sau care fac în prezent cinste breslei noastre.
NICOLAE STANCIU: – Îmi este destul de greu și nu cred că e căderea mea să dau certificate de atestare unor colegi. Asta e treaba cititorilor, ascultătorilor și telespectatorilor. Dar pot să menționez nume ale unor colegi, care au lăsat urme în formarea mea ca ziarist; în amintirile de neuitat dintr-o etapă de evoluție în care meseria de ziarist era grea, saturată de responsabilități civice și politice; era o meserie cu grad ridicat de risc și cu cel mai mare consum caloric, sau echivalent cu al unui lucrător agricol cu coasa… Am intrat în redacție, mai întâi la corectură, cum spuneam, după puțin timp debutasem cu text mai mult comico-satiric, m-am bucurat de atenția și încurajările colegilor din redacție. Care la timpul acela ea însăși se… reseta, vorbind într-un limbaj actual, adică se intelectualiza, școlariza, cum vreți, avea deja primul redactor-șef cu studii superioare, în persoana lui Nicolae Andronache, Dumnezeu să-l odihnească, om dintr-o bucată, curajos, dispus să întinerească redacția și să-i imprime un spirit combativ, critic, dar obiectiv, corect, deontologic. Mulți dintre redactorii cu vechime erau studenți la fără – frecvență în Cluj, la Istorie-Filosofie, la Filologie. Tiberiu Istrate, absolvent de Filologie cu doi ani înaintea noastră, a celor veniți după 1966, vreo cinci, a fost promovat în funcția de șef al Secției Cultură-Învățământ, unde va ajunge, transferat de la forul județean de cultură, și prietenul meu cel mai apropiat, și al tău, pare-mi-se, Carol Drozd, fie-i țărâna ușoară! Dar și din generația înaintașilor, redactorilor cu vechime și experiență, precum Ioan Mârza, maistru minier, dar maestru în gazetărie pentru noi, Cornel Armean, Romulus Budin, Aurel David și alții ne-au primit fără reticențe, ne-au ajutat, ne transmiteau ce și cum e bine să faci când te duci acolo sau dincolo în documentare, cu cine să vorbești, care sunt interlocutori de încredere, care au ce spune. În special Gheorghe Pavel, dragul nostru Pavca, pentru cei apropiați, între care aveam onoarea să mă număr, a fost un zirist cu… Z mare! Talentat, sârguincios, iubitor de metafore și delicii literare, explicabil pentru un absolvent al Școlii de Creație Literară Mihai Eminescu, mi-a fost o vreme șef de secție, la Social, redactor-șef adjunct, pe vremea lui Andronache, apoi redactor- șef, și băteam drumurile județului în căutare de oameni și fapte noi, făcute cu dragoste. Laurențiu Viski a fost corespondent al Scânteii pentru regiunea și ulterior județul Hunedoara, cu mașină cu șofer la scară- o Pobeda de teren, cu dublă tracțiune, iar rubrica economică a ziarului nostru a fost cotată la concurență cu cea a Scânteii, cât a fost ținută de Loali Viski. Am fost la un moment dat aproape 50 de redactori, dintre care jumătate au plecat la Alba Iulia, în 1968, unde au lansat ziarul Unirea. Care rezistă cu brio și azi; este proprietatea urmașilor foștilor noștri colegi, pensionați sau repauzați, dar mândri de realizările lor ce dăinuie peste timp. Spre deosebire de ai noștri colegi, care nu s-au preocupat decât de câștigurile lor imediate, au făcut o privatizare dolosivă, au muls tot ce se poate de la un ziar, fără preocupări pentru modernizarea procesului de editare și tipărire, iar când nu au mai avut ce mulge au vândut ziarul, unora care asta sarcină o aveau: să omoare ziarele locale! De aceea, despre generația de după 1989, a Cuvântului Liber, nu am alte cuvinte… Bune.
Cât privește generația nouă a presei hunedorene, nu trebuie uitat că televiziunile locale au fost mai active, mai atractive, mai dibace în ancorarea în noul model de viață. Au existat câțiva promotori, între care Nunu Brilinschi a lansat o promoție de oameni de televiziune, la 3TV Deva, a cărei șefă este indiscutabil Sanda Nicola. A făcut școală de presă și Studioul devean al ProTV. , cu… clasă de video, apoi și de presă scrisă, la apariția spectaculoasă a ziarului Hunedoreanul. Cum , după un timp și Antena 1, azi Antena 3, Deva au lansat gazetari de ținută certă! Din păcate au rezistat până azi puțini. Monalise Hihn, Doamna presei hunedorene postdecembriste, incomodă pentru mulți, dar asta e o calitate, nu un defect! Ziariștii trebuie să fie incomozi, nu docili! Așteptam mai mult de la Ada Beraru, o jurnalistă care are tot ce trebuie pentru a depăși etapa copleșitoare a momentelor și sentimentelor invitaților ei la interviurile televizate. Lucian Morogan, ziarist cunoscut și călit pe Valea Jiului, rămâne un profesionist serios, sobru, bun realizator și moderator de emisiuni de televiziune. Apropo de oamenii de televiziune. Se cuibărește și în media Tv. locală moda moderatorilor care știu ei totul, invită în studiouri personalități pe care le întreabă ceva și nu le lasă să răspundă, că știu ei mai bine. Ceea ce nu se întâlnește la Morogan, nu se întâmpla la Monalise, când avea emisiunea ei, și e o pierdere că nu mai are! În privința jurnaliștilor de sport, noul val a adus o clasă întreagă, cu câțiva pretendenți la șefie, între care Cătălin Hossu a fost cel mai promițător… Mai supraviețuiesc dintre cei intrați în branșă înainte de 1989 Nicu Gavrea și Genu Tuțu, la Petroșani, ambii cu cărți de sport publicate. Dar Amarildo ( prenume predestinat) Szekely este la ora asta singurul cronicar de ziar, uneori și de televiziune, în funcție…
REPORTER: – Ești membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.Vorbește puțin despre această calitate.
NICOLAE STANCIU: – Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, uniunea noastră de creație, își propune să strângă condeiele tutoror ziariștilor în slujba principiilor magistrale ale presei: adevărul și libertatea! Or, tocmai când meseria este onorată drept creație, când tocmai ziariștii, mă rog, jurnaliștii în uzul actual, sunt dezbinați, ca întreaga noastră societate, în buni și răi, când etica, deontologia rareori se află în vârful pixurilor sau în imagini video, UZPR își asumă obiective de reabilitare a credibilității presei, îndeosebi cea scrisă, dar și cea audio-video are păcatele sale, de relansare a profesiei în conjuncție cu actualul mediu politic și social-economic. În plus, Uniunea a reușit să asigure și un bonus financiar la pensionarea ziariștilor, în cuantum decent, constituit din cotizațiile membrilor și activități proprii. Fapt care, evident, a fost repede persiflat și sancționat, și chiar evidențiază falia ce desparte aparent două profesii, deși e unică, dar văzută cu alți ochi, din unghiuri diferite, punând profesia în relație cu guvernarea politică. Grav este că atestarea UZPR ca uniune de creație a fost taxată mai întâi tocmai de ziariști, unii foarte cunoscuți, celebri, și cu pretenții de directori de opinie. Dar, cum mai spuneam, încă mai sper că le va veni și românilor, deci și jurnaliștilor, mintea la cap…
REPORTER: – Cu doar trei ani în urmă autoritatea locală din orașul siderurgiștilor ți-a acordat Diploma de ”Cetățean de Onoare” al Hunedoarei. Ce înseamnă acest ”titlu” pentru tine ?
NICOLAE STANCIU: – O… onoare deosebită! Cred că inițiatorii și susținătorii propunerii au luat considerație atașamentul meu declarat, sincer recunoscut public cu orice ocazie, că Hunedoara- orașul cu uimitorul său Combinat Siderurgic și cu și mai uimitorii săi oameni ai flăcărilor și metalului incandescent, crescuți și căliți la temperaturile înalte ale conștiinței și bucuriei de a clădi o țară ca de oțel-, a fost, cum am spus la ceremonie, o altă școală, o altă facultate care m-a format! Le mulțumesc și pe această cale pentru încrederea și onoarea pe care mi le-au conferit!
Interviu realizat de Ioan Vasiu / UZPR
