Scrise şi rostite de preotul-dascăl universitar, sibianul Constantin Necula. Cel care ne prefaţează două irepetabile momente înălţătoare ale credinţei străbune şi istoriei multimilenare a românilor de pretutindeni: Duminică, 25 noiembrie, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României: oficierea slujbei religioase de sfinţire a noii Catedrale Patriarhale Ortodoxe a Mântuirii Neamului; iar sâmbătă, 1 decembrie, la Alba Iulia, în Ardeal, ca şi în restul ţării: festivităţile Centenarului Unirii Transilvaniei cu România.
„Suntem înaintea unui ceas astral. În marea vieţii româneşti, Biserica Ortodoxă Română îşi aşterne, la An Centenar de Unire Naţională, în apele tulburi ale istoriei contemporane, Nava Amiral, Catedrala. Suntem dinaintea unei provocări la etica lumii urbanizate în care trăim, care şi-a uitat satele şi ţăranii care şi-au răstignit familiile şi viitorul în ţărâna unei ţări. O lume obsedată de praful drumurilor modernizate ori de dezintegrarea propriilor familii pentru a se alinia cerinţelor unor orizonturi utopice. Catedrala este lecţia reintegrării noastre în normal. Asemenea Crucii de pe Caraiman, construită din oţelul podurilor bombardate de duşman de pe toată Valea Prahovei, Catedrala reaşează aşchiile podurilor de oţel ale visurilor noastre naţionale. Unitatea de caracter a oamenilor care alcătuiesc fundamentul de rezistenţă al Războiului celui Dintâi. Plânsul mamelor şi mireselor, fraţilor celor mici ori surorilor cărora nu li s-au mai întors acasă sufletele: fiii, mirii, fraţii, soţii (…) Scâncetul de foame al orfanilor ori geamătul de durere al rănitului, uneori de dincolo de pragul suportabilului. Strigătul de îmbărbătare al ofiţerului ori murmurul de încurajare a muribundului de pe buzele preotului militar. Toate sunt Catedrală. Ţin Catedrala şi fac din ea edificiul reprezentativ al celor 100 de ani de Românie. (…) Primii, în zorii sfinţirii, care vor intra în Catedrală nu vor fi oamenii cei văzuţi. Vor veni voivozii mărturisitori, de la Neagoe Basarab la Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu cu pruncii săi maturizaţi prin martiriu. Vor veni călugării, cu Nicodim călcând pe apele Dunării, precum Stăpânul peste apele dintâi, cu maicile privegherii din pragul Tismanei ori Polovragilor, dacii şi scritorii cei din cronici. Vor intra în Catedrală boierii cei râvnitori de a face bine, care se pocăiau hrănind săracii ori ridicând locaşuri Celui Care toate le iartă de sunt pocăite. Vor veni, dinspre Ardeal, culţi ciobani ai transhumanţei culturale, descălecătorii culturii în România care-şi aştepta România Mare. Dintâi avrigeanul cu zâmbet de trigonometru ori, dacă vreţi, inginerul cu teologia şi pedagogia ascunsă în hematii, Gheorghe Lazăr. Spornicul călugăr duhovnicesc Gheorghe de la Cernica, de vatră din Sălişte, ce a cunoscut Academia Română prin oamenii săi. Se va arăta Dimitrie Eustatievici ori generaţiile de îngeri culturali din Scheii Braşovului ori Sibiu, Bistriţa ori Năsăud, pilduitori plămăditori de carte românească, Filip Moldoveanu şi Diaconu Coresi, dintâi, apoi ceilalţi, mulţi. Luptătorii pentru demnitatea din Maramureşul istoric, dulce grăitorii basarabeni ori straşnicii bucovineni – unde dintâi s-a arătat teologia românească, ştiinţa cu recunoaştere europeană. Vor fi cu noi. Din sobor nu vor lipsi ierarhii ctitori de cultură, Andrei Şaguna şi Varlaam al Moldovei, ori cei care au apărat, cu propria libertate, libertăţile de conştiinţă ale oamenilor, precum Calinic cel care îşi odihneşte râvna în ostrovul Cernicăi. Nici nu putem să-i spunem pe toţi după nume, căci fiecărei cărămizi îi corespunde câte o generaţie. Iar fiecărei arcade câte un batalion românesc ce-şi trezeşte Învierea în zorii sfinţirii, aşteptând ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vor fi toţi. Soldat cu soldat, ofiţer cu ofiţer, voluntar cu voluntar. Nu doar cei din 1918, ci şi cei de la luarea Griviţei, ori cei care în câmpul de la reduta Rahovei cereau să moară decât să mai fie robi turcului. Nu, ţăranul român nu va fi făcut şcoli de geopolitică şi tactică militară, dar recunoaşte cu uşurinţă duşmanii şi minciuna ce-i măcinau ţara. Din Cer, pe fusceiele de fir de borangic ale iubirii de neam, vor intra în Taina Sfinţirii preoţii cuminţi şi luminoşi ai neamului, preotesele ca o candelă de lucire cerească, sat după sat, ni se vor aşeza strămoşii. Simplu. Ca la Liturghie (…) Vor fi aici şi cei de care ne ruşinăm. Şi cei de care am uitat. Pentru că întreaga Catedrală este ţara, cu noi toţi, fiecare în parte, care suim coasta de lumină a nemuririi în Ortodoxie. (…) Monumentele libertăţii ne-au rămas cimitirele eroilor din trecătorile Carpaţilor. Monumentele libertăţii ne sunt osuarele Mateiaşului, Oituzului, Mărăştilor ori Mărăşeştiului, în podmolul câmpiilor înecate în sânge. De-acolo şi din Hrisovul lui Ferdinand I pentru Biserica Mântuirii Neamului (10 mai 1920) putem să regăsim ritmul argumentării logic-istorice a unui locaş al preamăririi Celui pe care Regele îl vedea biruitor în mijlocul Armatei Române. Nu vor fi lipsă la primul zvon al clopotului ce vesteşte Sfinţirea, ungerea unui altar ce ne cuprinde pe toţi. (…) Vin zorile. Spre Altarul catedralei păşesc sfinţii. Să mergem! Se arată zorii catedralei! Veniţi să ne bucurăm de Dumnezeu care se lasă sărutat pe zâmbet…”
Sibiu, vinei, 23 noiembrie 2018
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR
