Tentaţia marilor scriitori (după ce ṣi-au consumat pȃnă la suferinţă o parte din emoţia creatoare în proză) de a reînvia dezvăluindu-se aproape total prin poezie de obsesie este mai mare decȃt dreptul la o binemeritată odihnă.
Nici Ștefan Mitroi nu face excepţie ṣi-ṣi aṣterne cu sinceritate gȃndurile pe hȃrtie, spre beneficiul celor care-i iubesc sufletul neliniṣtit ṣi rănit fără leac al literatului total.
Ḯţi dă impresia că poate scrie despre orice ṣi orice: eseu, roman, aforism, teatru ṣi mai ales poezie, pe care o păţeṣte permanent, aproape delirant ṣi trăind-o pȃnă la suferinţă.
Spre a se elibera s-a pregătit (ca pentru înviere) cu volumul “Pregătiri de înviere”, pentru a nu ṣtiu a cȃta reînviere, prin care s-a salvat, după fiecare operă dusă la capăt.
Ḯn acest volum spovedanie (confesiune) are repere clare ṣi ni le arată într-o poezie la care ne face aproape părtaṣi, mai ales cȃnd forţează în “Vinovăţie” asemănarea între cȃrciumar ṣi poet, care fiecare în parte toarnă spre propria vină cȃte ceva, cȃrciumarul apă în vin, iar poetul pămȃnt ṣi lucruri pămȃnteṣti în cer ( “a făcut avere / turnȃnd apă în vin / celălalt a dobȃndit faimă / turnȃnd pămȃnt în cer, / moarte în viaţă, / vară în iarnă, / întuneric în lumină “ ṣi mai ales “liniṣte în strigăt “).
Fiecare este culpabil în felul lui, cȃrciumarul pentru blasfemia de a “boteza” vinul, iar poetul pentru vina de a-ṣi fi introdus cititorii într-o lume pe care aceṣtia n-ar fi ṣtiut-o dacă nu i-ar fi citit poeziile.
Despre cel înzestrat cu abilitatea de a citi mersul lumii în zborul păsărilor, cărora le răsfoieṣte aripile, ne vorbeṣte ca despre atotṣtiutorul planetei ( “ stătea toată ziua cu / ochii pe cer / după păsări / le răsfoia aripile / ṣi ṣtia aproape totul despre lume “).
Ḯṣi doreṣte ca timpul să aibă un cameleonism paranormal, care să-i permită să-ṣi aleagă vȃrsta pe care urmează s-o trăiască, ( “ de aceea aṣ păstra copilăria / pentru ziua de duminică. / Să mă pot bucura de ea tot restul vieţii / cȃt despre tinereţe, din vȃrsta de sus, cum era / cȃnd eram zilnic bătrȃn, / să ajungă vȃrsta mea de toată ziua, / vȃrsta de la urmă. “ )
Nuntirea ṣi-o imaginează într-un mod halucinant. ( “ a nins / cȃmpul ṣi-a pus / cămaṣă albă de ginere, / iar ea mireasa, lumina ochilor mei. “ )
Asemenea lui Odiseu (cȃnd este ademenit de Calypso cu nemurirea) îṣi preferă iubita care “ṣi-a pus o mască de femeie bătrȃnă “ ṣtiind “ că fruntea veṣtedă a femeii ce stă la masă alături de el (mine) e a fetei pe care a (am) dus-o / într-o zi de primăvară la altar “.
Are obsesia inelului fie că-i a lui Saturn cȃnd iubita ṣi-l pune pe deget pentru a-l urma pȃnă la marginea universului, fie că-i recipientul în care bunica îṣi pune sufletul la îngropăciune.
Libertatea ṣi-o imaginează ṣi ṣi-o doreṣte, dincolo de legile firii cȃnd ajunge la concluzia că : “ E bine ca uneori să-ţi iei liber de la viaţă “ , aṣa cum are certitudinea că ṣi de la moarte îţi poţi lua liber (“trebuie să vină o zi/ sunt cȃt se poate de sigur de asta/ în care îţi poţi lua liber/ de la moarte“).
Ia lucrurile în sens strict personal ṣi poate că chiar are dreptate, “ cȃnd mori / nu trece doar timpul vieţii tale / trece tot timpul “ iar atunci cȃnd face daruri, o face cu sinceritate de parcă întreg universul ar fi cuprins într-o “ curea de ceas “ sau într-o “ basma colorată “.
Odată a ṣi zburat atȃt de sus că ṣi-a vopsit mȃinile de la albastrul cerului ṣi n-a mai putut să le spele deṣi ṣtia că toate trec, că ṣi veṣnicia trece, iar planetele se aliniază începȃnd ce cea de sub tălpile sale ( “ Era chiar / sub tălpile mele “ ) chiar ṣi atunci cȃnd iese la cules de cer ( “ după fiecare ploaie / ieṣeam la cules de cer/ pe cȃmp “) pe care-l punea “pȃnă seara la loc/ ca să aibă unde răsări stelele “.
Alegerea perechii îl conduce invariabil la dilema “ cine pe cine trage pe sfoară “ iar zmeul înălţat pentru alegere se transformă (nu în curcubeu) într-o eṣarfă multicoloră.
Veṣtile de pe front le primeṣte de la cucul ceasului din camera bunicii.
Aṣteptarea veṣtilor, face din bunica autorului o altfel de Penelopă , care-ṣi aṣteaptă bărbatul cu ciorbă fierbinte în strachina de pe masă, deṣi singurătatea ei (a bunicii) bătea suta de ani.
Ciclul FUM dedicat ELISABETEI este o confesiune suprarealistă despre întȃmplările din viaţa trăită ṣi legate de idea de fum, frȃnghia ipotetică cu care casele erau legate de cer, pentru ca Dumnezeu adunȃndu-le în pumnul său viguros să le legene cu blȃndeţea cu care mamele încearcă să-ṣi liniṣtească ṣi să-ṣi îndemne la starea de vis pruncii.
Oricum starea de vis este atȃt de fantezistă, că pȃnă ṣi potcoava găsită este atribuită cerului devenind apoi pretextul ca bunicul, atunci cand ṣi-a potcovit calul (care devine zburător), să semene cu Dumnezeu ( “privind înmărmuriţi spre cer; / E Dumnezeu / Da de unde ! / Le-am spus / abia încăpȃndu-mi în piele / de mȃndrie / E bunicul , / Doar că seamănă leit cu Dumnezeu “ ).
Dacă cel care scrie asemenea versuri, ṣtie cum arată Dumnezeu de-l vede în felul cum arată bunicul, n-ar trebui să ne mirăm că Ștefan Mitroi descoperă ce este veṣnicia ṣi de ce aceasta rămȃne mereu proaspătă. ( “ Se mai ṣtie despre veṣnicie că trece ṣi ea / dar nu se trece niciodată / rămȃne proaspătă mereu “ )
Dacă “ cerul / face tot timpul / un pas îndărăt / ca să ne lase loc / să creṣtem “, posesivitatea gropii ca ultim sălaṣ pămȃntesc, îl determină pe Ștefan Mitroi să-ṣi dorească participarea “la înmormȃntarea unei gropi, iar omul acela să fie (fiu) el (eu) “, ṣi ideea de moarte în detrimentul frumuseţii lumii, să-l facă să-ṣi dorească să înveţe să învieze (“cum, necum, va trebui să învăţ să înviez!”).
Luna văzută noaptea în goana trenului, i se pare a fi secera supremă, care-l hipnotizează pȃnă la ideea că în cale aceasta retează totul aṣa cum “ stătea lipită de geamul / compartimentului meu / Mi-am ţinut capul cu mȃinile. / Era prea tȃrziu, însă. / Cȃnd m-am uitat mai atent, l-am zărit sus pe cer, / trecea însȃngerat pe deasupra gării “.
Moartea pare să ṣi-o imagineze magistral prin abandonul sȃngelui (“ ce nu va mai colora în / nicio primăvară / macii pe cȃmpuri “).
Singura care rămȃne să constate abandonul total este lumina ochilor care rămȃne “ la urmă de tot. / Singură cu cerul / ca să-l poată întreba : de ce ? “.
Nu află răspunsul fiindcă vȃntul îngheţat al morţii suflă asupra ei, stiingȃnd-o.
Toate lucrurile ṣtiute de Ștefan Mitroi par să se întoarcă “ în sine “; în copaci scȃndurile patului, muzica cȃntată la radio în cȃntatul sublim al păsărilor, berzele (ca taxi-uri ale naṣterilor) să aducă în cioc zilele viitorului, pasărea în ou, iar naṣterea să nu aibă sfȃrṣit în somnul vegheat din astral de chiar mama sa ( devenită “lumină mai demult “ ) care-l îndeamnă duios “ dormi întruna “.
Numai aṣa, este posibil ca visul lui în care desenează din prima (ce-i trece prin cap) lumea aṣa cum ṣi-o imaginează (fără posibilitatea de a corecta ce face), lăsȃnd o ultimă pagină spre a-l desena pe Dumnezeu. Constată că s-a desenat pe SINE (“ ṣi în cȃteva zecimi de secundă, poate chiar mai puţin / îṣi face propriul portret “).
Uimitor este poemul “ Flori de gheaţă “ în care singurătatea călătorului spre nicăieri îl face pe acesta să-ṣi ducă pȃnă la nuntire apropierea de sperietoarea de ciori.
Singurătatea lui face nuntă cu singurătatea sperietoarei de ciori, la care se adaugă singurătatea cucului care cȃntă înainte de vreme. ( “ Singurătatea mea cȃntă, / s-a grăbit sperietoarea să mă lămurească./Eu am chemat-o/Doar nu era să avem/o nuntă fără lăutari“).
Buchetul din flori de gheaţă, al miresei, aruncat peste umăr nu este prins nici măcar de singurătate ṣi continuă să alerge după tren, în timp ce îmbrăţiṣarea de rămas bun creează un echivoc care rămȃne nelămurit, cine coborȃse din tren ? ( “Tot nu ṣtiam care dintre noi coborȃse “).
Și dacă, pȃnă ṣi starea de somn, nu-l mai ajută să rămȃnă nedescoperit cȃnd pluteṣte pe deasupra oraṣului, acceptă propunerea vȃnzătorului de ziare, care confecţionează două avioane de hȃrtie cu care să se plimbe sufletul propriu al fiecăruia. ( “ Că e mai bine ca fiecare să moară în locul lui “ ).
Mama lui Ștefan Mitroi pare să fi împrumutat harul lui Dumnezeu ( de a reda puritatea ṣi inocenţa ) cȃnd îṣi spală feciorul pe cap, ca pentru a-i curăţa gȃndurile, iar clăbucul aruncat să împrumute lucrurile cu albul inocenţei, al zăpezii ṣi să-i stȃrnească amintirea acelei ierni (de care i se făcuse un dor sfȃṣietor) cȃnd “ cu ochii de două ori închiṣi “ feciorului purificat să-i vină să plȃngă de fericire.
Cu gȃndurile curate Ștefan Mitroi pune “ la un loc puţinătatea existenţei sale (mele) “ cu cerul la care se uita ( “mă uitam mirat “) ṣi face adunări ṣi scăderi spre a deveni leat cu oricine ṣi mai ales să trăiască un moment care nu s-a întȃmplat niciodată, acela de a avea ocazia să-ṣi cunoască bunicul ṣi să vadă “ ochii închiṣi ai mamei în timp ce-i (ce-mi) citea scrisorile pe care nu i le-a (le-am) trimis niciodată “).
Lucrurile neîntȃmplate la vreme îl obsedează; că bătrȃneţea a prins-o pe bunica sa cu nunta amȃnată.
Sărăcia, războiul ṣi alte treburi prioritare făcuseră ca visul de a fi mireasă să fie amȃnat, iar “ Carul Mare “ (din care coborȃse păianjenul care a început să ţeasă o rochie cum nu s-a mai văzut vreodată) nu se miṣca ṣi rămȃnea ţintuit deasupra casei părinteṣti logodindu-se cu căruţa din curte, care ţinea loc de gherghef pentru pȃnza fără asemănare a rochiei de mireasă. Cȃnd rochia este gata căruţa se ridică de la pămȃnt iar Muzeul Carului Mare îṣi va schimba locul, umblȃnd împreună cu casa de sub el prin toate cerurile lumii.
Aceasta îi era credinţa ṣi mai era ṣi aceea că “ femeia (lui) trebuie să se îndrăgostească de el cu inima lui “.
Naṣterea proprie face ca toate rudele lui Ștefan Mitroi, ca adevărate ursitoare, să pună-ntr-o ipotetică puṣculiţă darurile necesare pentru viaţa viitorului scriitor ( zbuciumat de sensibilităţi duse la paroxism).
Se pare că au avut mȃnă bună; au înzestrat cu podoabe exceptionale, de înţelegere ṣi explicare a unei lumi complicate ṣi pe alocuri absurdă .
Pasărea care l-a eliberat din puṣculiţa – turbincă i s-a aṣezat pe umăr ṣi a cȃntat pȃnă a doua zi, iar de atunci pentru Ștefan Mitroi a fost numai pȃnă la a doua zi, fiindcă : ( “ Ḯntr-o noapte, tocmai cȃnd ne spuneam rugăciunea înainte de culcare, ne-am trezit cu toţii înghiţiţi de puṣculiţă. Noroc cu pasărea, care a izbit pȃnă dimineaţa cu ciocul în pereţii ei, crezȃnd că e vorba de coaja unui ou… Aṣa am scăpat din burta puṣculiţei. Și-am sărit vesel din leagăn, începȃnd dintr-odată să vorbesc, în vreme ce pasărea care ne salvase mi s-a aṣezat pe umăr ṣi nu s-a mai oprit, pȃnă a doua zi, din cȃntat ! Adică pȃnă azi, cȃnd privesc lung îndărătul vieţii mele, încercȃnd să-mi amintească dacă, în afară de ea, am mai avut ṣi alţi lăutari la nuntă “ ).
Cȃntecul păsării, alter ego-ul lui Ștefan Mitroi pare să îngheţe treimea într-o ipostază familială ; tatăl, mama ṣi fiul aṣezaţi la o masa cu trei picioare, în echilibru perfect, dar frumuseţea imaginii nu poate să satisfacă nicio foame de niciun fel, chiar dacă ar fi
“niciun anotimp peste tot “.
Faptul că “ pasărea măiastră “ cȃntă ṣi acum pe umărul lui Ștefan Mitroi, este acest volum de învieri ( ṣi reînvieri) pe care cu pioṣenie ṣi multă empatie trebuie să-l citeṣti, dacă vrei ca ṣi la tine să-nceapă să cȃnte măcar un tril, o pasăre pe care ṣi tu cititorule ar trebui să o ai.
ICĂ SĂLIȘTEANU
