Un titlu derutant-incomplet, mă grăbesc să înlocuiesc punctele de suspensie cu ceva lămuritor. Prima propunere: „Eminescu este, pentru mine, un coautor de primă mărime al limbii române”, iar afirmaţia, neobişnuită poate la prima vedere, apare la pagina 11 a cărţii Limba română, între infern şi paradis, a profesorului Solomon Marcus (Editura Spandugino, 2014). Care adăuga: Eminescu „are merite speciale în configurarea părţii de paradis a limbii”. Profesorul Marcus ştia totdeauna ce spune, de aceea, chiar dacă pare autobiografică, reţin aserţiunea marcusiană, întărită de altfel de numeroase alte nume mari ale culturii noastre – menţionez aici numai un articol al lui Horia Bădescu, apărut în Curtea de la Argeş, în ianuarie 2012, vorbind despre „Fiinţa limbii române”, despre „chipul limbii române – chipul lui Eminescu”.
Nu detaliez, se ştie că limba română arată altfel după Eminescu, se cunosc multe afirmaţii făcute de poet cu privire la limbă în general, cu privire la limba noastră în particular. Adaug şi parafrazez, şi acesta este subiectul rândurilor de faţă, faptul că Eminescu este şi un coautor de primă mărime al folclorului. Afirmaţia are doza ei de exagerare, dar şi justificări surprinzătoare. Nu încerc un studiu propriu-zis, sugerez doar câteva argumente.
Se spune, de pildă, că scriitorul care ne-a „prins” cel mai bine în operele sale şi ne-a influenţat cel mai mult, pe care îl cităm frecvent, este Caragiale. Nici vorbă! Personajele sale sunt pitoresc-istorice, politicienii lui sunt demagogi simpatici în comparaţie cu ce vedem azi la televizor, absurdul urmuzian a înlocuit caragialismul, iar citatele din scrierile sale, numeroase, într-adevăr, sunt mai degrabă interjecţii, termeni circumstanţiali (parol, monşer, amice, căldură mare, coana Joiţica, aveţi puţintică răbdare, moft,…). Este „la modă” Caragiale pentru stilul său „deconstructivist”, pentru băşcălie, umor şi absurd, dar Eminescu se plasează în cu totul altă clasă – Eminescu este parte a culturii noastre de adâncime (sintagmă a lui Johan Galtung), a feldeinţei (de la Cantemir citire) româneşti şi a folclorului însuşi, într-o măsură de care nici nu suntem conştienţi.
Dacă am încerca o listă de versuri eminesciene intrate în uz curent, am fi uimiţi. Nu numai versuri din poeziile „simple”, de dragoste, multe ajunse romanţe, sau din Luceafărul, ci şi din Glossa, din Scrisoarea III, Odă, Călin, Epigonii şi câte altele ne sunt de folosinţă cotidiană, de ajungem uneori de nu mai distingem autorul, ele par „vorbe populare” de-a dreptul. Şi, foarte important, mai toate sunt afirmaţii cu sens, cu un înţeles adesea filosofic, versuri întregi, iată deosebirea fundamentală faţă de citatele din Caragiale. „Vremea trece, vremea vine”, primul şi ultimul vers din Glossă, apare şi în „copilăroasa” Revedere, iar înţelesul este grav pentru „omul trecător”. Am amintit ultima poezie, pentru a semnala că Alex Ştefănescu începe comentariul asupra ei din splendida sa carte în două volume Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură (Editura Allfa, 2017, 2019) cu precizarea „Eminescu se comportă ca şi cum folclorul românesc ar fi al lui” (vol. I, pag. 117, subl. Al.Ş.), afirmaţie pe care o mai făcuse şi mai devreme (pag. 67): „Preluând soluţii artistice din creaţia populară, el are sentimentul că împrumută ceva de la sine însuşi, într-atât de al său i se pare folclorul”. „Pe necunoscuţii autori ai acestor poezii [populare] îi admira de la egal la egal” (pag. 117). Am revenit astfel la ideea de coautor la folclor.
Se poate scrie o carte întreagă – dacă nu s-o fi scris deja, pentru că articole s-au scris multe – despre relaţia lui Eminescu cu folclorul. A cules folclor când era tânăr, a scris „Poeme originale de inspiraţie folclorică” – am preluat titlul unui capitol din Opere, Vol. II, apărut în seria Opere fundamentale, coordonată de acad. Eugen Simion sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, 1999), ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc. Aşadar, poeme originale. Printre ele, Codrule, Măria-Ta, rămasă în două manuscrise din 1876. Deschid însă vol. I al antologiei (coordonată de Radu Cârneci) Poezia pădurii, volum îngrijit de Nicoleta Coatu, „şef de secţie la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române”, un profesionist deci, care începe cu poezia… „Codrule, Măria Ta,/ Lasă-mă su’ poala ta…” Sunt consemnate 8 versuri, „culese în anul 1935, de la Anica Glovoţean, Spini, judeţul Alba”. Poemul lui Eminescu are 21 de versuri, incluzându-le, cu foarte mici modificări, pe cele din antologia amintită. Desigur, se prea poate ca Eminescu să fi cules o versiune a poeziei, cu vreo şapte decenii înainte de 1935, iar aceasta să fi rămas în circulaţie populară, dar faptul că versurile sunt aproape identice este greu de explicat altfel decât prin reîntoarcerea în folclor a poemului eminescian (a fost publicat în 1902, de Ilarie Chendi).
Iar povestea se repetă cu altă sintagmă „folclorică” mult repetată şi mult mai plină de semnificaţie: „codrul, frate cu românul”! Aşa cum cititorul deja ştia sau a intuit acum, şi aceasta apare într-un poem de Eminescu şi nu în unul oarecare, ci în celebra Doină. Iată strofa: „Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/ De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă –/ Sărac în ţară săracă!” Şi Doina se derulează în ritmuri populare, alerte, dar printre „Poemele originale de inspiraţie folclorică” nu apare ceva similar, nici măcar parţial. Aici lucrurile par clare, mai întâi a fost poemul eminescian, şi abia apoi sintagma „codrul – frate cu românul” a fost preluată de… fraţii codrului.
Cele două exemple amintesc de un alt caz tipic, chiar spectaculos prin rapiditate, trecerea în folclor a cântecului Doamne, ocroteşte-i pe români! Cine mai ştie că versurile aparţin lui Adrian Păunescu?…
În cazul lui Eminescu lucrurile au însă nuanţe unice, mult mai adânci: aşa cum limba română este alta după el, la fel cultura română este alta, şi, se vede, inclusiv folclorul. Poporul şi l-a asumat atât de intim încât, după un secol şi ceva de „colaborare”, nu mai este clar ce al cui mai este. Iar Eminescu scria în aşa fel încât (în poemele de maturitate, şlefuite) cuvintele sale păreau a se aşeza singure, într-un mod prestabilit, unicul cu putinţă, precum atomii în cristalele perfecte produse în magma pământului, la presiuni şi temperaturi mari. Versurile lui „par să fi existat dintotdeauna în limba română, astfel încât poetul n-a făcut decât să le descopere”, spune Alex Ştefănescu la pagina 223 a cărţii amintite.
Revenind la Eminescu coautor al limbii române, merită semnalată şi o semnificativă observaţie a regretatului critic, la finalul analizei Luceafărului, „care pare un text nu scris, ci visat” (pag. 204), în contrast cu versificarea basmului Fata în grădina de aur, considerat sursă a capodoperei. În basm, pus în versuri în jurul anului 1874, „Eminescu forţează limba română mai mult ca oricând (…), o obligă să se formeze” (subl. A.Ş.). Să reamintim că Luceafărul este elaborat în perioada 1880-1882, deci la plină maturitate.
Avea dreptate Geo Bogza când scria (în „basmul” Eminescu) că Dumnezeu li l-a dat românilor pe Eminescu pentru ca aceştia să-şi poată vedea sufletul, „aşa cum vedem noi plopul acela de acolo…”, precizează Sfântul Petre în rugămintea către Domnul…
Limbă română plus folclor, egal românism. Egal suflet românesc, egal Eminescu!
Gheorghe Păun
