Condiția de om liber este probabil una dintre cele mai fragile condiții omenești. Ea durează doar atâta vreme cât libertatea este simțită ca necesitate, ca o condiție vitală și care dă sens și rost existenței.
Pentru ca libertatea să existe este necesară înțelegerea faptului că libertatea nu este obținută pe gratis, că obținerea ei înseamnă vigilența necontenită, că este o condiție care trăiește în lungul multor generații și că ea se câștigă prin sacrificiu. Iar sacrificiu înseamnă a dobândi un lucru pentru cei din jur cu prețul de a pierde acea izbândă, roadele ei, pentru ține. Cei care înțeleg acest lucru sunt luptătorii și eroii.
Țara Almăjului a trăit și existat sub semnul libertății, al neatârnării.
În Evul Mediu această libertate a fost dobândită de către locuitorii care au stat mereu sub arme, păzind vadul Dunării și vetrele lor. Mai apoi, în vremea otomană, această libertate s-a păstrat prin cei care sub pavăza pădurii, au stat ca oameni liberi, nesupuși altcuiva decât propriei conștiințe, au stat ca “lotrii”. Mai apoi aceiași Almăjeni și-au păstrat libertatea cu preț de sânge, ca “grăniceri”,”cătane negre”.
Setea de libertate a Almăjenilor nu s-a stins și ea s-a manifestat glorios și eroic în anii în care România a intrat sub stăpânire comunistă.
Oameni din Almăj, țărani și intelectuali, s-au tras în munți și, într-o încleștare de forțe în care erau copleșiți, au luptat, au căzut și au spus că sunt liberi și că pentru libertatea lor sunt gata să lupte și să moară.
Cei care stăteau în munți cu arma în mâna au putut să o facă fiind ajutați de oamenii din sate: cu alimente, cu informație și solidaritate. Cei care îi ajutau pe oamenii sub arme se expuneau la pericole enorme: arestări, torturi, pierderea familiilor și a bunurilor. Dar totuși destui Almăjeni au făcut acest lucru cu fruntea sus.
Între ei a fost și Mihai Imbrescu (Zamela) din Borlovenii-Vechi.
Casa lui se află chiar la ieșirea din sat spre luncă și spre Prigor.
Era o casă solidă, grănicerească și îmi aduc aminte că lipit de casă era, în anii 50 ai veacului trecut, o batoză. Semn al prosperității și bunei gospodăriri, a înțelegerii că progresul tehnic trebuie adoptat.
Mihai Imbrescu (și soția lui) au suferit arestări, iar el condamnare, tortură și prigoană ca urmare a faptului că a ajutat pe fugarii și luptătorii din munți.
În acea vreme aceste informații se transmiteau în șoaptă și în ascuns. Opresorii voiau să stingă și amintirea luptei pentru libertate. Totuși în 1969 am aflat despre acest luptător.
În acel an unchiul meu Vasile Valușescu (care a luptat ca partizan și apoi a stat patrusprezece ani în închisoare) a făcut un drum la Semenic și m-a luat cu el. (Era primul drum pe care l-am făcut pe Semenic.)
Un camion forestier din Prigor urmă să ne ducă până spre “Poiana Begului”. Acel camion urma să ne ia la intrarea drumului de la Prigor în Borloveni, deci lângă casa lui Mihai (Milă) Imbrescu.
Vasile Valușescu a mers la ușă și a fost primit cu enormă ospitalitate și dragoste. A fost primul lucru care m-a surprins. Almăjenii sunt politicoși dar nu sunt entuziaști, sunt mai degrabă reținuți, sobrii.
Pe gang, pe scaunul pe care l-au poftit, au pus o cergă și l-au îmbiat la o gustare. Nu era vreme de așa ceva și deci au vorbit doar câteva minute, până la venirea camionului. Am reținut o “vorbă “ lui Milă Imbrescu: ”o să treceți pe acolo?” Habar nu aveam ce va fi putut însemna acest “acolo”.
Urcând spre munte, dincolo de Balta Verde, unchiul Vasile Valușescu mi-a arătat un soi de grotă. Apoi mi-a spus că acolo a stat ascuns ca partizan vreme de aproape un an. Mi-a spus că a putut supraviețui datorită ajutorului pe care i l-a dat Milă Imbrescu. De fapt acela nu a fost “ajutor”, a fost diferența dintre viață și moarte.
Apoi am aflat despre chinurile prin care toată familia lui Milă Imbrescu a trecut: tortură, prigoane, închisoare. Și prin toate a trecut cu fruntea sus. A crescut copii vrednici, nepoți fruntași, a alcătuit o gospodărie prosperă și s-a stins în pace.
Acest luptător era un om obișnuit dar în care vibra conștiința unui trecut de om și oameni liberi și conștinta că sub nici o formă nu trebuie să uităm ceeace datorăm strămoșilor.
După închisoare viața lui a mers în cercuri și extinderi tot mai largi, timpul devenea tot mai uniform și în final acel timp a intrat în prezentul continuu, în acel “acum” care este vremea lui Dumnezeu.
Sunt convins că fost primit acolo cu bucurie.
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA
(uzprcarasseverin.org)
