Prețul nu reflectă întotdeauna valoarea, cuvântul nu redă mereu ideea, persoanele din jur nu sunt tot timpul cum te-ai aștepta. Pășim adesea pe un teren minat, cu hotărârea de a înființa o plantație de graminee, mimând vitejia spre a masca necunoașterea zonei și a pericolelor. Iar finalul nu marchează întotdeauna un nou început, ci, poate, o perpetuare a neîmplinirii până la previzibilul deznodământ.
Ne-am învățat să fim prea puțin altruiști. Să smulgem din moment măcar o satisfacție subnutrită, dacă nu un câștig vrednic de a sta în ramă, lângă înveșnicitele fapte de vitejie ale strămoșilor. Și cam așa par a fi, dacă stăm să ascultăm laudele de pahar ale unora, micile furtișaguri și înșelătorii, prin care s-a profitat copios de încrederea ori de prea puțina vigilență a semenilor. „Dacă are nevoie și arde cămașa pe el, să plătească!”, spunea cineva, într-un context legat de o creștere bruscă a prețului pentru servicii, dedicată unei persoane care trecea printr-un necaz, deci era dispusă, probabil, să achite sume piperate fără a crâcni. „Să dea, că are de unde”, a plusat, ungându-mă pe suflet cu un catran gama premium, rezistent la trecerea timpului și la ruperile de nori. Așa se întâmplă uneori, apar situații care dau să confirme faptul că răul din noi vădește molima unei întregi societăți, iar vindecarea e prea puțin probabilă. După cum se întâmplă ca, în cele mai neașteptate momente, să apară ceva care să ne zguduie convingerile, aducând o rază de lumină.
„Lasă-mă, dom’le, în pace!”. Strigătul acesta, dur, cu șrapnele de ofensă bine calculate, plutea în aer, lumea întorcea capul, mirată, iar mie îmi venea să intru, tăcut și rapid, în pământ, cu strania bucurie a celui ce a descoperit, în stricta proximitate, un om, printre atâtea fiare de călcat – cum spunea Vlad Mușatescu. Vă rog să-mi permiteți o explicație:
Veneam de la drum lung și mai aveam de condus destul, din Slobozia până la punctul final al călătoriei. Din motive greu de stabilit post factum, pneul de pe dreapta față a abandonat lupta cu bolovanii, gropile și denivelările cauzatoare ale unui neverosimil rău de mare – obstacolele scoase în cale, în mai toate localitățile, de vreun dușman complet nemilos, nu de autoritățile competente și pasive. Mașina mea, minionă și învechită, a început să tragă spre trotuar, obosită, cu gând să-și tragă sufletul pe bordură, iar eu am înțeles ce s-a întâmplat, sperând să mă înșel. „Pană”, i-am spus soției, cu resemnarea unui Napoleon la Waterloo, apoi am oprit, într-un loc cât mai ferit, spre a înfrunta inevitabilul. Fericit că-mi poate demonstra zelul său torționar, nervul sciatic a început să mimeze traiectoria unor burghie ascuțite prin mușchi și încheieturi (cine se pricepe, să accepte, îl rog, descrierea aceasta). Iar eu am purces la extragerea micilor, dar multelor nimicuri din portbagaj, pentru a descoperi mecanismul neprietenos care ținea roata de rezervă lipită de pântecul autovehiculului. Am început, cu durerea sfredelitoare tot mai acută, să slăbesc piulițele (brezoane se numesc, știu) de la roata afectată, lucru care mi-a ieșit, parțial, impecabil. La ultimul brezon, „cheia de roți” a hotărât să-și modifice rostul, rotunjindu-se pe interior și devenind un accesoriu stupid, inutil, menit să mângâie piulițe, nu să le desfacă. M-am opintit, am căutat soluții care l-ar fi lăsat mut de admirație pe McGyver, am perseverat în tentative eșuate, apoi mi-am recunoscut înfrângerea. Și nu știu care mă durea mai mult: criza aceea de sciatică enervantă sau faptul că nu eram în stare să desfac un amărât de brezon, mic și inofensiv…
Doamna mea a propus să fac semn vreunui alt șofer, poate îmi oferă vreo cheie de ajutor. Zadarnic. Toți ne grăbim, avem problemele noastre și punctul terminus pe care trebuie să-l atingem într-un anumit interval de timp. Mă simțeam caraghios acolo, pe marginea drumului, dând din mâini fără speranță, în timp ce mașinile vâjâiau în jur.
Vizavi, abia vizibile, erau două pancarte scorojite, semnalând prezența unui service auto și, parcă, a unei stații ITP. Doamna mea a venit cu ideea unei explorări amănunțite, prin spatele clădirilor, pe un drumeag neatrăgător, spre a descoperi unde se ascund cele două societăți prestatoare de servicii, iar eu am privit vulturește în direcția respectivă și am decretat, încruntat, că acolo nu mai e nimic, iar firmele respective probabil nu mai funcționau încă de când mai exista vopsea pe mai sus pomenitele pancarte. Soția a acceptat explicația mea și a mers singură în căutare de ajutor, descoperind că aveam dreptate, însă găsind, totuși, cu determinarea specific feminină de a dovedi contrariul ideilor mele înțepenite, un domn în salopetă, care lucra la nu știu ce firmă cu punct de lucru acolo vizibil doar inițiaților. L-am văzut cum venea spre mine, ținând în mâini, ca un soi de armă premedievală, o cheie colosală, proiectată pentru niscai roți de camion. A slăbit aproape fără efort brezonul nărăvaș și mi-a cerut să montez cricul. Văzând ezitările mele, mânate din urmă de nervul sciatic tot mai răutăcios, s-a descurcat singur, a ridicat mașina pe cric, a demontat roata afectată și a montat rezerva, a strâns brezoanele impecabil și a dat să plece, liniștit. Abia atunci am reacționat, m-am scotocit prin buzunare și am scos o bancnotă cu valoare măricică, pe care am fluturat-o către salvatorul meu. Acesta s-a prefăcut că nu observă, eu am insistat, iar el a emis acel strigăt de luptă înfricoșător: „Lasă-mă, dom’le, în pace!”. Aș putea să jur că păsările au încremenit în zbor planat, planeta a uitat să se mai rotească, timpul s-a împiedicat iar trecătorii, puțini, câți erau, rătăciți prin zonă, au privit atent la mine, ca la un răufăcător dovedit.
Nici nu știu dacă am izbutit să-i mulțumesc domnului în salopetă. A plecat, cu liniștea demnă a personajului din „Old Surehand” (Old Death, parcă), de Karl May: a făcut o faptă bună și nu a primit sub nicio formă să-i fie diminuată ori anulată valoarea, prin acceptarea unei recompense. Iar eu, scepticul de până atunci, am descoperit că, până și în cele mai neașteptate cotloane ale existenței, încă mai există persoane cu suflet bun, care dovedesc, minunat, că prețul nu reflectă întotdeauna valoarea, cuvântul nu redă mereu ideea, persoanele din jur nu sunt tot timpul cum te-ai aștepta. Mai există și oameni, nu doar fiare de călcat…
Alexandru Pripon
