În primele mele zile de școală, cel mai mult m-a impresionat întâlnirea cu cărțile. Când ne-am așezat în bănci, doi câte doi, fată și băiat, am găsit pe pupitru două manuale: Abecedar și Aritmetică. Nou-nouțe, strălucitoare, n-am îndrăznit la început să le ating, dar, curios cu privire la ce-ar fi putut să conțină, le-am deschis în cele din urmă. Abecedarul era plin de litere caligrafiate și ilustrații frumoase, Aritmetica, doldora de cifre, semne și hieroglife, de culori și desene nemaivăzute. Și mai era ceva: mirosul de nou al cărților, pătrunzător, dar plăcut și amețitor, care parcă mă atrăgea, vrăjit, într-o lume nouă, plină de mistere. Au urmat întâlnirile cu alte cărți, de care mă apropiam cu teamă, știind că sunt „grele”, Povești, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Basme de Petre Ispirescu, Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu, apărute la Minerva și în colecția Biblioteca pentru toți. Cea mai importantă întâlnire a vieții mele de-atunci a fost cea cu cărțile, de care nu m-am mai despărțit niciodată. Școala mea a însemnat, în mare măsură, pe lângă corvoada temelor, cărți și lectură, lecturi obligatorii, lecturi suplimentare, lecturi de plăcere, ultimele fiind, de altfel, cele mai interesante și mai provocatoare. Prea multe lucruri nu erau de făcut în cenușiul comunism românesc: program zilnic de două ore la televizor, confiscat peste 90 la sută de propaganda obsedantă a regimului, câte un film vechi uneori, desene animate doar sâmbăta și duminica, în doze parcimonioase. Nefiind alte mijloace de relaxare, în afară de joaca diurnă, cel mai atractiv și intens mod de petrecere a timpului era cititul. Oricând găseam un interval, furând chiar din timpul temelor, și mai ales seara, până noaptea târziu, la lumina veiozei, citeam. Pentru toți, lectura era nu numai o bucurie a spiritului, dar și un mod de evadare din prezentul închis, o formă de libertate a spiritului.
După 1990, pe fondul schimbărilor radicale și al confuziei generale, lectura a intrat în declin. La nivelul societății răvășite de toate tendințele, mulți au ales să-și trăiască libertatea direct și haotic, nu și prin mijlocirea experiențelor spirituale. Declinul a continuat, cuprinzând în aria lui de acțiune, ca o avalanșă a despiritualizării, și școala, afectându-i pe copii și pe tineri. Continuă și acum, într-o lume care are mult mai mult de oferit în materie de libertate, bunuri, servicii și moduri de petrecere a timpului. Aflată într-o progresie exponențială, tehnologia digitală înfășoară planeta în păienjenișul invizibil al internetului și ne oferă, inepuizabilă, gadget-uri, device-uri și nenumărate aplicații. Față de cei de ieri, copiii de azi au la dispoziție o varietate de atracții și ispite: sute de programe tv, jocuri pe telefon și pe computer, facebook, instagram, whatsapp și multe altele. Cartea și lectura trec pe planul secund al preocupărilor și al existenței. În școală și nu numai în școală, se citește din ce în ce mai puțin. Citesc, desigur, școlarii îndrumați cu atenție de părinți, care le-au cultivat, de mici, gustul pentru carte, într-un echilibru sensibil cu fascinația față de tehnologie, citesc tinerii care au crescut în acest spirit, studenții conștienți de valoarea cărții pentru propria creștere spirituală, citesc adulții atașați de lectură, pentru care cartea rămâne un obiect fundamental al existenței, un mijloc al edificării și libertății minții. Dar lectura își reduce parcă, tot mai mult, aria de acțiune, devenind, dintr-un fenomen de masă, precum era – de aceea exista Biblioteca pentru toți –, un obicei al unor cercuri din ce în ce mai restrânse. Și – prin ironia sorții și a istoriei – tocmai astăzi, într-o epocă în care producția de carte a crescut enorm, când editurile funcționează la foc continuu (cu nefericita excepție a pandemiei), când tipografiile, trepidând de litere și cuvinte, scot pe bandă rulantă, ca din Cornul Abundenței, o imensă diversitate de cărți, pentru toate gusturile, cărți de copii și de oameni mari, cărți „grele” (cum erau cele din copilărie!) ori ușoare, cărți minunate care ne aduc, generoase, lumi de idei și universuri paralele. Un târg de carte este o reprezentare a paradisului borgesian, un spectacol al diversității nesfârșite, un eveniment al spiritului, pus sub semnul sărbătorii și al bucuriei.
Pasiunea și iubirea pentru carte nu apar din senin, ci se cultivă prin exemplul celorlalți și prin educație. Lectura este un ritual al existenței care se deprinde progresiv, printr-o practică sistematică. Odată „prins” de flama pasiunii pentru citit, mintea îți rămâne legată de universul cărților, iar spiritul dependent de lectură. O adicție, poate singura, pozitivă, fastă pentru gândire și suflet. Cum să-i atragem pe copii, mai mici sau mai mari, și pe tineri, liceeni și studenți, spre lectură? Aceasta-i întrebarea, cea mai importantă în ordinea educației, într-o lume plină de întrebări. Inevitabil, răspunsul conduce către două instituții fundamentale: familia și școala. Așa cum pleacă din primii ani ai conștiinței de sine, așa se va dezvolta copilul și pe traiectoriile începute de mic va merge. Prezența unei biblioteci în casă (care poate fascina în sine prin varietate, jocul formelor și al culorilor), obiceiurile de lectură ale celor mari, atragerea către citit a copilului, prin toate strategiile și tertipurile posibile, sunt lucruri esențiale în nașterea gustului pentru lectură. În ceea ce o privește, școala trebuie să-și regăsească sensul, rigoarea și exigența, după decenii de încercări eșuate de reformă, reflectate nefast în planul conținuturilor și în atmosfera generală. Întâietatea noastră europeană la analfabetism funcțional reprezintă un semnal de alarmă tras consecvent în ultimii ani, pe care toți îl deploră, dar, se pare, îl și ignoră. El traduce simplu și dramatic o realitate gravă: eșecul educației prin lipsa lecturii. Cartea trebuie reabilitată ca instrument principal al educației și formării intelectuale a elevilor. Profesorii au un rol capital în acest proces de reîntoarcere la carte, prin strategii didactice inteligente, prin cultivarea lecturii ca temă obligatorie, prin combaterea copierii de pe internet, prin exigență și exemplu personal. Desigur că și responsabilii cu politica educației. Dar suprem rămâne profesorul, în linia misiunii sale, de vocație nobilă și înaltă responsabilitate morală.
Cărțile nu trebuie să dispară niciodată. Ele fac parte din istoria și existența civilizației, sunt sufletul umanității. Renunțarea la cărți ar fi ca renunțarea de către omenire la propriul suflet. Era tehnologică nu înseamnă sfârșitul cărții tipărite. Tehnologia, cu fabulosul ei progres, ne aduce imense beneficii, inclusiv cartea digitală, dar nu și dangătul de clopot al cărții. Cartea tipărită trebuie să rămână un obiect sacru al patrimoniului universal și un instrument indispensabil pentru educația, umanizarea omului și evoluția lui spirituală, pentru progresul nostru continuu. Un mod al umanizării împotriva unui pericol perfid, pe care îl aduc multe fenomene și curente. Inclusiv tehnologia folosită abuziv și în scopuri nefaste ori corectitudinea politică scăpată din frâiele rațiunii. Mijlocul de a rămâne oameni, azi și în viitor, sunt cărțile și cititul lor. Cărțile cu lumea lor fabuloasă, cu mirosul lor plăcut și hipnotic, de hârtie nouă, proaspăt tipărită, ori de hârtie îngălbenită, cu mireasmă dulce de vechi, cărțile cu parfumul lor de cuvinte, gânduri și idei. Cărțile cu nesfârșita lor frumusețe.
Sorin Ivan / UZPR
