În obișnuitele condiții grafice de excepție cu care și-a obișnuit publicul fidel, Revista UZP nr. 8 este o plăcere deopotrivă și ca lectură, și ca aspect. Densă, profesionistă, adevărată oglindă a preocupărilor actuale ale breslei, cu toate tangajele și schimbările de ritm pe care le impun vremurile stranii și încărcate pe care le traversăm, publicația rămâne un demers ambițios, care ridică ștacheta abordării suficient de sus încât să devină un reper. De altfel, faptul că este așteptată cu nerăbdare de colegii noștri jurnaliști din toată țara este cel mai bun argument în sprijinul faptului că această profesie pasionantă, cu toate fațetele ei, are toată rezonanța pe care o merită grație rolului său în societate.
Unele dintre cele mai relevante materiale din conținutul divers și bine orientat al revistei sunt reprezentările filialelor UZP, inima organizației, forul de dezbatere pe care stau, ca pe piloni riguroși, toate acțiunile UZP.
Sub titlul „Cine-i urmăreşte pe români: banii sau femeia?”, Ovidiu Balint, de la Filiala Arad, pune degetul pe o rană care pare mult mai gravă atunci când se apropie tocmai de presă, etalonul libertății oricărei societăți: „Ofiţerii acoperiţi sunt răsăriţi la vederea cu ochiul liber nu în funcţie de anotimp, ci în funcţie de interesele din domeniile respective. Bunăoară, exact în timpul în care presa scrisă din România îşi dădea aproape ultima suflare, după o îndelungă luptă internă a ofiţerilor acoperiţi, au ieşit din boscheţi câteva nume sonore ale jurnalisticii, care semnau condica de prezenţă la câte un serviciu, cică secret. Partea frumoasă a fost că au şi recunoscut că au avut o misiune, dar n-au specificat în ce a constat ea. A fost uşor de dedus după dispariţia publicaţiilor, a emisiunilor, a televiziunilor, a posturilor de radio pe la care au lucrat, fie ele locale sau naţionale”.
Mai departe, Marian Nencescu, de la Filiala București, readuce în memorie un puci de la „Adevărul” care ar putea servi de lecție de istorie și… profesie.
Pentru etern îndrăgostiții și fascinații de Eminescu, cel căruia fiecare million de fațete îi relevă alte milioane de sensuri, Dan Dulciu poartă cititorul la Viena, acolo unde celebrul tei din Copou are un vlăstar în mijlocul unui oraș care a însemnat atât de mult pentru „poetul nepereche” (și, de asemenea, primul redactor român în adevăratul înțeles al cuvântului).
Mai departe, „Jurnalul de front al luptei unei biografii cu destinul său” este o evocare plină de emoție a unei personalități jurnalistice care și-a făcut din meserie destin, Gabi Dobre, remember semnat de Șerban Cionof: „Ziaristul și omul de mare caracter Gabi Dobre alege, în acest ceas de cumpănă, să se ducă cu gândul și cu sufletul spre anii de început ai meseriei de ziarist. Meserie (dau termenului sensul ei moral superior și nu pe cel strict mercantil, așa cum văd că este astăzi la modă) pe care Gabi Dobre a slujit-o cu un exemplar devotament și cu un talent de excepție”.
Din sumarul remarcabil al Revistei UZP nr. 8 mai spicuiesc doar excelenta paralelă trecut-prezent, noțiuni intercalate și întrepătrunse în două generații de jurnaliste pasionate de meserie, Sabina Iosub și Anca Florea, fiecare cu reperele sale profesionale distincte, dar amândouă marcate de „adicția” de profesia pe care mulți o consideră „cea mai frumoasă din lume”.
Rubrica „Oglinda”, realizată de jurnalista Eveline Păuna, o relevă pe Sabina Iosub în toată plinătatea vocațională: „Jurnalismul e o luptă zilnică. Cu tine. Cu ceilalți”. Din cealaltă parte a „Oglinzii”, Anca Florea, pentru care redacția este „cel mai bun loc după cel numit… acasă”.
Sunt articole captivante, unice, pe care le găsiți doar în revista UZP nr. 8, care surprinde din nou prin plenitudine și adresabilitate, prin încărcatură profesională vizibilă în fiecare colț de pagină. Și, cum jurnalismul de calitate face casă bună cu tot ce înseamnă cultură și plus-valoare generată societății, sunt prezente teatrul, literatura, pulsul artistic al lumii de azi în flash-uri captivante, totul într-un mix care vădește jurnalismul profesionist din România mai ancorat în „viața cetății” ca oricând.
Teodora Marin
