Un titlu evaziv, care nu spune prea mult, neavând măcar un adjectiv în componenţă. E de bine sau de rău? Mă grăbesc să clarific: centralizarea lumii, ca pericol pentru lume. Unul dintre multele pericole, este adevărat, la vremea curentă, a „îmbătrânirii” civilizaţiei umane. Ştiu ce risc propunându-mi/vă un asemenea subiect, pentru că ştiu că centralizarea are mulţi avocaţi, ba există şi multe argumente obiective, le putem chiar numi ştiinţifice, în favoarea ei.
Doar că recenta pandemie a funcţionat ca un revelator fotografic, scoţând la iveală parcă mai mult consecinţele rele decât pe cele bune…
Am în vedere organismele internaţionale, de genul ONU, OMS, UE, EMA şi altele ca ele, organizaţiile suprastatale, cu cât mai cuprinzătoare, cu atât mai potenţial „toxice”. La limită – globalizarea, centralizarea extremă, cu centrul pretutindeni şi nicăieri. Ascuns, de fapt. De necontestat, toate acestea au rostul lor, utilitatea lor, în mare măsură fără ele nu se mai (!) poate, ele sunt produsul unor condiţii istorice precise. ONU a apărut pentru a preveni războaiele, numai unită Europa poate sta în competiţie cu marile puteri ale lumii, în lupta cu o pandemie, ţările lumii trebuie să-şi coordoneze acţiunile, globalizarea există deja, pare un nonsens punerea ei în discuţie…
Da, dar să fim atenţi, pentru că diavolul stă ascuns în detalii (vorbă occidentală), iar în orice bine există un sâmbure de rău şi invers (vorbă orientală). Nuanţa, luciditatea, suspiciunea senină, precauţia ar trebui să fie cuvintele-cheie ale abordării.
În teorie, sistemele ierarhizate sunt mai eficiente, pe total, optimul global fiind mai bun decât o alăturare de optime locale, la limită, un guvern mondial, ca să folosesc o sintagmă utopic-conspiraţionist-gazetărească, ar fi o mare binefacere. Da, dar consideraţiile de genul acesta ţin seama de criterii abstracte, de o eficienţă-utilitate globală (eventual exprimată în bani), sacrifică localul, vin cu costuri din alte puncte de vedere – unul dintre ele, singurul pe care îl discut aici, fiind fragilitatea, vulnerabilitatea la „accidente” şi la „influenţe exterioare”. O „reţea” rigidă devine nefuncţională atunci când un „nod” al ei cade – e o observaţie simplă din informatică, unde de multă vreme se caută organizări „amorfe” ale „norilor” de procesoare/calculatoare, cumva pe modelul societăţii umane, al ţesuturilor sau al creierului, în care întregul funcţionează cu succes şi atunci când un număr nu prea mare de „unităţi componente” ies din funcţiune.
Teorie. Tot la nivel de teorie se scriu regulamentele, statutele, constituţiile tuturor organizaţiilor publice. Ar fi perfect, dacă aceste organizaţii ar fi formate din… îngeri!
În realitatea psiho-socio-geo-politică acţionează oameni. Apar interesele – financiare în primul rând, beţia puterii, orgoliile, graba, erorile, prostia, sechelele personale sau istorice… Sub-sistemele unui sistem complex încearcă să se autonomizeze, să iasă de sub observaţia/controlul altor subsisteme. Interesele/banii cumpără „vectori de influenţă” (abuzez de ghilimele, dar folosesc o terminologie cât mai vagă, pentru a rămâne la nivelul unor observaţii generale, evitând exemplele concrete), pot cumpăra voturi şi pot influenţa decizii. În spatele intereselor/banilor se află oameni, acţionând adesea ca atare, individual, sau organizaţi, de exemplu, în corporaţii, „laboratoare” ideologice sau de altă natură, guverne (lasă că, prea adesea, şi laboratoarele şi guvernele sunt controlate de corporaţii, deci de bani). Efectul este direct: prin intermediul unor instituţii centrale, lumea poate fi controlată de persoane sau grupuri de persoane. Un rezultat aproape inevitabil (orice organizaţie internaţională trebuie finanţată, are nevoie de subvenţii, taxe, sponsorizări), facilitat şi de faptul că… peste ONU nu există un ONU şi mai mare, peste OMS nu există un OMS şi mai înalt… Un proces natural, nu o conspiraţie, termen-ciomag pentru propagandiştii „satului global”, dar care devine conspiraţie tocmai prin eforturile corelate ale acestor propagandişti…
Ultimii doi ani ilustrează perfect această discuţie. Toată planeta ascultă de aceleaşi directive, statistici, recomandări, interdicţii. Bune unele, rele altele, nu asta e important, ci faptul că un om, un grup de oameni poate influenţa soarta umanităţii – iar asta în niciun caz nu este de acceptat, oamenii (bogaţi şi/sau influenţi) fiind foarte departe de a fi îngeri…
O paranteză: discuţia despre centralizare se poartă în cu totul alţi termeni la nivelul unei ţări, al unei naţiuni, unde un stat puternic (dar democratic, cu o separare funcţională a puterilor) este indispensabil în contextul competiţiei exacerbate din lumea de azi. O altă discuţie, pentru alt context.
Câtă centralizare (controlată cum?) şi câtă localizare? – o problemă deschisă, poate una insolubilă (referitoare la un sistem dinamic complex, incomplet cunoscut, multicriterial ca indicatori). Cu abordarea de tip „încercare şi eroare” fiind extrem de periculoasă. Să sperăm că umanitatea va avea noroc sau, măcar, în termenii lui Johan Galtung, că „nu este totuşi atât de naivă pe cât pare”…
