Gheorghe Popescu-Vâlcea este un fin intelectual, cunoscut pentru seriozitatea și competența sa profesională, licențiat în teologie la Chișinău, licențiat în litere și filosofie la București, diplomat al Institutului de Artă Bizantină și a sud-estului european al Universității din Strasbourg, elev al bizantinologilor André Grabar, Gabriel Millet și I. D. Ștefănescu, precum și Doctor în Arte.Dintre volumele sale de o importanță deosebită sunt cele realizate in 1940-1941: Simbolul crucii în gândirea și arta creștină (1940); Rapports entre la miniature et l’imprimerie roumaine (1940); Le probleme de l’entrelacs et l’ornamentation des vieux manuscrits roumains (1941); Considerații asupra artei bizantine (1941).
Destinul său, marcat de vitregiile istoriei, cât și demnitatea sa l-au făcut să se opună politicii de cotropire sovietice. Ca inițiator al mișcării de rezistență „Vlad Țepeș II” contra comunismului, este arestat în 1948 și condamnat la 20 de ani de muncă silnică, din care a executat 16 ani și o lună, în temnițele de la Jilava, Văcărești, Aiud, Lugoj, Gherla, de unde a fost eliberat în 1964.
Formația sa teologică, înalta sa moralitate nu puteau să accepte doctrina sovietică cu care nu avea nimic în comun și care, abuziv, îl agresa intelectual.
Din temniță, întreaga sa gândire și simțire a fost orientată către poezie.
Volumul „Cuvinte din temniță”, apărut în 1991, la Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, se deschide cu prefața semnată de părintele Dumitru Stăniloaie care îl felicită pe creator pentru atitudinea sa dârză,apreciază virtuțiile creștine ale autorului cât și poezia sa care atinge culmi ale perfecțiunii, autorul dând dovadă de măiestrie artistică și de reală credință ortodoxă. Prefațatorul vine în întâmpinarea așteptărilor scriitorului precizând despre poemul „Cântare țării” că acesta este dovada dragostei poetului față de patria sa și ar trebui să se găsească în manualele de limba română, să fie la îndemâna tuturor.
Poetul cu înaltă modestie creatoare nu uită jertfa. Textul scurt dar binevenit din primele pagini„Închinare”,îl dedică mărturisii sacrificiului studenților și elevilor, a tuturor martirilor ce s-au dedicat credinței în dreptate. În lanțuri fiind, el cere, de dincolo de privațiuni, dreptate, ca motivație a supraviețuirii.
Autorul are ca aliat pe Dumnezeu și iubirea creștină. Rezistența sa a fost clădită pe lumina cuvintelor, de mare ajutor pentru spiritul său dârz. Acestea poartă în ele sămânța iubirii și sunt roditoare. Nu îngenunchează de durerea fărădelegilor la care e supus. Sufletul său curat a slujit mărturisirii pe care a adunat-o ca ofrandă în poeziile cuprinse în volum.
Spiritualitatea poporului român pe care și-o însușise la perfecție l-a condus către înalta înțelegere și cunoaștere a adevărului suprem. Volumul cuprinde un amplu poem numit „Cântarea țării”, o frescă lirică de dimensiuni mari, în care poetul realizează o descriere minuțioasă a patriei sale, pe care o numește „țara mea de cântec și de jale”. În cuvântul „jale” găsim sacrificiile suportate de popor de-a lungul veacurilor, iar prin „pământ sfințit cu moaștele străbune” înțelegem originea creștină a neamului românesc.
Treptat, parcurge etapele istoriei naționale, ale locurilor dinspre Pontul Euxin, străbătute de sciți, unde Apostolul Andrei împarte „Lumină din izvorul evanghelic”, apoi merge la Dunăre unde vede oastea falnică a Romei, care vine în frunte cu Traian care poartă în mână stindardul biruințelor latine.
Zorii istoriei îl găsesc pe autor la Sarmisegetuza unde „Cetăți de-oțel se ridică până la mare/Pe Decebal, destinul însă îl răpune.” Versurile poemului sunt pline de pilde, de eroi triumfători. Prin descrierile elocvente pe care le face, poetul, fidel istoriei, dovedește cunoaștere și apreciere. Cronologia este relevantă și conduce la formarea României Mari.
Bucuria cuprinsă în strofa
„Și cântă codrii marea biruință,/ Salută munții mare bucurie/ Un singur steag, o singură credință/ În plin avânt pe o singură moșie” enunță patriotismul deplin al creatorului acestui poem, precum și idealismul său copleșitor.
Tot autorul nu uită că liniștea este tulburată de dincolo de Nistru, din stepa blestemată și haină, unde lupii vin flămânzi spre țara de lumină. Pe cotropitori îi descrie în culori sumbre, ca având „frunți cu stele-n sânge înroșite” și că poartă la oblânc „tigve și topoare”. Aceștia vin ca hidrele, „de foame hămesite”. Îi asemuiește cu năvălirile barbare.
„Năvălitorii veacului ce plânge,
Sunt hoardele barbare de altădată.”
Sinceritatea sa uimește prin acuratețea analizei. Observațiile poetice pertinente scot în evidență imaginea dezastrului produs de cotropitorii veniți din est, pe care o contrabalansează cu rezistența poporului român.
„Lovit-am crunt cotropitorul care
Ne-a pângărit preasfânta noastră glie”.
Construcția strofelor reflectă știința creatorului în utilizarea mijloacelor lirice. În imagini idilice edificatoare pentru fiecare anotimp, împătimit de frumos, scriitorul străbate țara ca și cum ar fi fost liber să o facă. Descrierile realizate amănunțit indică libertatea spiritului său creator. Imaginația sa surprinde. Versurile sunt luminoase, calde. Cititorul participă la conturarea emoției, devine martor al izbânzii naturii, luând parte la pelerinajul viu.
Sărbătorile pascale sunt tratate cu tot ritualul lor, iar vara este amplu descrisă ca anotimp al bucuriei și iubirii:
„În toiul secerișului, spre seară,
Chitește tata snopii-n semn de cruce,
Căci crucea peste holdele din țară
Drept mulțumire Domnului se aduce”
Simbolul crucii dă putere, consfințind credința de care scriitorul este pătruns. Aceasta este reazămul lui. Amintirile familiei îi întăresc rezistența. Întreaga natură este alături de el. Colindul este deplin. Natura este în așteptare. Autorul o vede cu rigoare crescândă. Simfonie de culori și imagini organic alcătuite, nimic nu este omis din acest îndelungat periplu. Exprimarea lirică dă posibilitatea poetului să dovedească existența unui stil propriu. El nu este un epigon.
Poezia revoltei la Gheorghe Popescu-Vâlcea face parte din lirica promisă jertfei. Recunoașterea sacrificiilor, a durerilor suportate în temnițe, ține de chemarea la luptă „Lupta voastră, jertfa voastră,/ Toți jurăm, vă vom urma./ Jertfa voastră-i viața noastră,/ N-am trădat, nu vom trăda!” este o pledoarie pentru netăgăduire.
Cuvintele poetului sunt gravate în sufletul generațiilor ce au crezut în dreptate. În inventarul liric sunt lanțuri, cătușe, obiecte ale căror rezonanță restrâng universul, dând valoare sacrificiului. În poemul „Imnul rezistenței naționale”, toate acestea se regăsesc, însă există și speranță. Sacrificiul determină sporirea rezistenței, a laturii umane hotărâtă să înalțe neamul pe culmi de glorie, lucru recunoscut și de cei mai aprigi dușmani. Rezistența este determinată de mărturia înaintașilor, fiind clădită pe faptele cavalerilor dârzi, neînfricați, precum Horia, Tudor, Iancu de Hunedoara. Jurământul de zidire al nației stă la baza credinței și a luptei.
Atmosfera tristă din poemul ce dă titlul volumului „Cuvinte din temniță” îl face părtaș pe cititor la suferințele autorului, în care un rol major îl au amintirile de acasă și regretul de a fi neputincios în fața timpului neiertător. Dorința reîntoarcerii acasă este vie. Iubirea țării și a ființelor dragi sunt un suport puternic pentru scriitor, permițându-i evadarea psihică din constrângerile cotidiene ale închisorii.
Nostalgia sa se refugiază în resemnare, mulțumindu-se să privească luna care, cu razele firave, vine lin și tainic să-l vază în cugetul nopții. Toamna în Aiud este tristă, frumusețea ei se află doar în cugetul poetului, care oscilează între trecutul cunoscut, pe care-l regretă, și speranță. Resorturi interioare îl conduc spre credința în Dumnezeu și către speranță.
Poezia sa, departe de a fi simplă, exprimă sinceritate, fiind construită cu migală, metodic și armonios. Poetul are curajul destăinuirii, iar poezia îl salvează. Gândurile sale nu se rătăcesc, spre a cădea răpuse în colbul închisorii.
Cântecul de rezistență concentrează încrederea poetului că populația se va răscula, că va răspunde chemării și se va opune hoardelor migratoare, că Dumnezeu îl va pedepsi pe muscal, martirii istoriei naționale fiind pilde de curaj ce vor da imboldul necesar. Natura însăși devine o fortăreață, însă speranțele sale nu se împlinesc, și tot gândul său bun se îndreaptă spre Dumnezeu.
În lirica de factură creștină, personaje din ortodoxia noastră încarcă emoțional sufletul poetului. Memorabilă este poezia „Colind din robie”, unde atmosfera idilică a sărbătorii sfântului Crăciun este ocazia realizării unui instantaneu în care emoția capătă dimensiuni fabuloase. Imaginea magilor și a bunului Dumnezeu este în contradicție cu ținuta cazonă a pușcăriei.
Țara este cucerită de crivățul hain, caracterizând jalea din inimile românului, mamele plâng în timp ce irozii stepei ucid. În pușcărie, ușile nu se deschid de către colindători, doar muzica aleasă a colindelor pogorâtă din cer alină sufletele. Versurile de o sinceritate emoționantă, „Zăvorâte ușile zac în țâțâni,/Nu vin colindători ca-n anii buni” arată dezamăgirea din sufletul autorului cauzată de lipsa venirii colindătorilor. Poezia citată mai sus, precum și „Cântec de rezistență” cuprind destăinuiri firești despre universuri ale frământării sufletești.
De asemenea, „Colind îngeresc”, „Leagăn sfânt”, „Prunc sfânt”, de factură creștină, reprezintă refugiul spiritual al autorului. Construite cu migală, acestea transmit gândurile sale legate de faptul că doar cele sfinte mai pot salva sufletele. Poezia „Leagăn sfânt”, cu mențiunea colind, aduce un prinos primilor oameni, Adam și Eva, care sunt și ei plini de jale și regretă propriile greșeli ce au dat curs izgonirii lor din Rai. Păcatul originar este argumentul ce a dus la înmulțirea populației pe pământ. Adam și Eva, în fața prigoanei ce stăpânește pământul, cer iertare și mântuire pentru toți. Strofa a treia a poemului este în contrast cu restul textului scris cu optimism. În timp ce Pruncul Sfânt este ocrotit de Maica Sfântă, lumea reprezentată de primii oameni suferă ca urmare a păcatului originar, dar și pentru îndrăzneala de a ieși din cuvântul Domnului. Acum ei cer ajutor divin, doar nașterea Pruncului Sfânt mai putând fi de folos.
În aceeași gamă a nașterii lui Iisus putem include și mărturisirea poetică „Noapte sfântă”, denumită tot colind, care atestă valoarea supremă al acestui volum al simțirii creștine, ridicată dincolo de durere și de absurditatea asupririi vremelnice.
Ca o concluzie utilă cititorilor pot spune că poeziile din acest volum reprezintă eșantionul necesar identificării valențelor creatoare ale distinsului om de cultură care a fost Gheorghe Popescu Vâlcea, creator cu o înaltă responsabilitate morală față de poporul său. Poeziile se pot grupa tematic în trei mari sfere.Ele aparțin liricii patriotice în prima parte a volumului, urmate de cele ale înfrigurării sau ale sacrificiului total și în partea finală se găsesc poezii creștine. În această grupare care poartă emblema creativității segmentele se întrepătrund, în totalitate aceste creații lirice sunt pline de umanitate. Elementul creștin se regăsește pretutindeni. Poeziile din volum fac parte din lirica generațiilor sacrificate cauzei drepte, ele vor supraviețui timpului și să sperăm că vor constitui imboldul regăsirii de sine al generațiilor ce vin.
Cristian Ovidiu Dinică
Foto: pixabay.com
