Pentru toată lumea din întreaga lume. Dar din care musai să nu lipsească draga mea Românie. Cu întregul său neam gânditor, grăitor şi creştin-închinător în înţeleapta simţire, vorbire şi scriere a dulcelui şi înţeleptului grai românesc. Cu atât mai mult cu cât ne apropiem de Marea şi Sfânta Sărbătoare Naţională a Centenarului Unirii de la Alba Iulia, din zilele de sâmbătă şi duminică, 1 şi 2 Decembrie 2018. Numai că până atunci am să vă spun o mică şi pilduitoare povestioară, gândită de mintea-mi încă ţinătoare de minte:
Cei de o vârstă cu mine (adică trecuţi de 83 de ani), inclusiv cei cu ceva mai bătrâni sau chiar mai tinerei, îşi mai amintesc că venise războiul şi holdele de grâne, semănate în toamna anului 1940 de harnicii şi cuminţii bărbaţii-plugari ai ţării, păreau a creşte, îngălbeni şi coace degeaba. Ca urmare, mai marii guvernanţi din Bucureşti, ca şi domnii capitalişti ai oraşelor, dar şi boierii şi moşierii români, ca şi grofii maghiari şi baronii saşi şi şvabi, stăpâni ai conacelor şi castelelor satelor, credeau că în arşiţa acelei veri sângeroase şi secetoase n-ar avea cine să le strângă spicele. Dar n-a fost să fie aşa. Soţiile, fiicele şi iubitele celor plecaţi pe front, ca şi bătrânii plugari ai satelor, încă zdraveni la trup, le-au cosit cu coasele sau le-au secerat cu secerele, clădind din snopii grei, în tinda şurilor din curţile caselor şi gospodăriilor, înalte clăi şi stoguri, în vreme ce cerul senin al ţării era brăzdat, zi şi noapte, de avioanele englezilor, urmate apoi de cele ale americanilor. Erau acele avioane sclipitoare care, din când în când, bombardau câmpurile petrolifere de sonde şi rafinării din preajma Ploieştiului, Câmpinei şi Teleajănului Văii Prahovei, precum şi alte mari centre industriale, cum ar fi: Bucureştiul şi Braşovul. Fiind „iertat” doar Făgăraşul militarizat, cu al lui mare Combinat Chimic „Nitramonia prafului gloanţelor de puşcă, bombelor de avioane şi obuzelor de tun”). Combinat în care lucra atât tatăl meu, Ion (odihnească-se în pace, în pământul lutos al Cimitirului din Agnita), cât fi fratele său maşter, Viorel, căsătorit în Mândra-Olt a legionarului Horia Sima (1907-1993). Păzit şi apărat de tancurile, mitralierele şi tunerile antiaeriene germane, Făgăraşul era, de fiecare dată, avertizat din aer că nu se ştie până în ce zi şi în ce ceas va mai fi iertat şi cruţat de bombe.
Supăraţi, trişti, îngânduraţi şi temători cei rămaşi în satele ardelene treierau, în verile războiului, spicele snopilor de grâu după cum se nimerea: când cu puţinele batoze ale famililor mai înstărite, când cu îmblăciile manuale sau cu rotitul în bătătură a copitelor cailor, vacilor şi bivolilor. După care, neodihnindu-se, înhămau sau înjugau animalele la pluguri şi grape, iar în urma lor veneau ţăranii bătrâni şi pricepuţi împrăştiind seminţele boabelor de grâu din căuşul palmelor lor bătătorite de atâta trudă. Încă o grăitoare dovadă a proverbialului optimism al ţăranului român. Cel care rămânea, nu numai în aşteptarea unei viitoare recolte, dar şi cu speranţa încheierii cât mai curând a înfricoşătorului şi păgubosului război. Gândul şi sufletul lor rămânând mereu alături de cei plecaţi pe front. Dovadă că, duminică de duminică treceau pragul bătrânelor biserici pentru a se ruga ca Bunul Dumnezeu să ocrotească oştirea română de cele rele şi primejdioase. Numai că poştaşii-căruşi ai satelor ardelene deveniseră musafirii cei mai de temut. Ei fiind, adeseori, aducătorii acelor scrisori oficiale care vesteau că au căzut la datorie, pentru Patrie, fii ai satului făgărăşan Râuşor, aşezare dragă copilăriei mele sărăcăcioase, în acele vremuri de război. Printre cei morţi sau dispăruţi: Ion şi Dumitru Comşa; Gheorghe, Aurel şi Florea Comşulea; Niculae, Ion, Viorel şi Dumitru Păiş; Ilarie Suciu; Vasile, Axente şi Grigore Dâmboiu; Dumitru, Ilie şi Valer Pop; Vasile Hurdubeţ şi tatăl vecinului nostru de casă, de şcoală şi joacă, Vichete Pică, viitorul Erou al Muncii Socialiste. Apropiaţii acestora săpau simbolice morminte în „Cimitirul dintre brazi” al micului sat dintre lunca mijlocie a Oltului şi colinele urcuşului spre falnicii munţi Făgăraş. Locul odihnei veşnice şi a mamei tatălui meu: Anisia Vulcan. Acea bunică tare bună la suflet, cuminte la minte şi vrednică gospodină. Numai că din acele proaspete morminte lipseau trupurile acelor soţi de neveste şi taţi de fete de măritat şi de feciori de logodit şi de însurat. Înscrisurile stângace de pe crucile de lemn amintind nume de eroi post-mortem, rudele lor refuzând a crede adevărata veste tristă. Alăturat numelui lor scriind doar atât: „Dispărut pe front”! Se punea, astfel, o fărâmă de speranţă lângă lunga aşteptare a reîntoarcerii în sat, pe la casele lor, a ostaşilor români mânaţi la război, pe frontul de răsărit, din porunca mareşalului-patriot Ioan Antonescu (1882-1946): „Români, treceţi Prutul!”.
Notă: Participarea României la războiul antisovietic a durat trei ani, două luni şi o zi. Respectiv: între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944. După care au urmat alte grele, eroice şi jertfelnice încleştări de arme, alături de noii aliaţi militari ai României, precum cele de la Iernut-Oarba de Mureş şi Carei, pentru eliberarea pământului sfânt al Ardealului de Nord (vremelnic ocupat de ungurii fascişti ai lui Horthy Mikloş (1868-1957), în urma criminalului Dictat de la Viena, din 30 august 1940); precum şi numeroasele bătălii crâncene şi victorioase ale oştirii române, petrecute dincolo de fruntarile ţării, pentru elibearea a sute şi sute de oraşe şi sate ale Ungariei, Slovaciei, Cehiei şi chiar şi ale Austriei.
P.S.: Joi, 23 AUGUST, se împlineau 74 de ani de la importantul act istoric al întoarcerii armelor trupelor române împotriva Germaniei Fasciste, fapt care a permis scurtarea cu cel puţin o jumătate de an al celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care Hitler (1889-1945) ar fi avut la îndemână mult temutul apocalips al Globului Pământesc şi al întregii omeniri: înspăimântătoarea armă atomică!
Sibiu, miercuri, 22 august 2018
Ioan Vulcan AGNITEANUL
