Bucuriile și durerile părintele Iov Pătraşcu, monahul care scrie cu degetele de la picioare – de Zenovia Zamfir

Iubirea, acel sentimentul care ne întregește, care unește suflete, a apărut o dată cu Pământul și este veche precum lumea. A iubi este legea vieții, ea reprezintă : înțelegere, respect, loialitate, bucurie. Sfânta Scriptură ne spune „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”. Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: ,,Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. ” (Marcu 12:30-31 VDC ). Pornind de la aceste precepte biblice împreună cu prietenii, prietenele, colegele de la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, Societatea Culturală „Anton Pann” , Liga Scriitorilor „Valeriu Anania ” Vâlcea, Ascior Buzău și Liga Femeilor Creștin Ortodoxe – Filiala Vâlcea, am gândit un proiect care să ne permită ca „din puținul nostru” să dăruim și celor din jur care au nevoie, să le alinăm suferințele cu o vorbă bună, o rugăciune, un cântec, o poezie. „Dragostea constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta” – E. Swedenborg. Sub genericul „Iubirea de aproapele meu”, am pornit prin Centrele de Îngrijire și Asistență Socială din Vâlcea: Măciuca, Bistrița, Lungești, Zătreni, Milcoiu, Băbeni, Govora iar cu timpul am ajuns la Valea Plopului – Prahova, la Mănăstirile din Moldova unde există copii abandonați de familie și ajutați de monahi și monahii, pentru a oferi ,, Bucuria de a dărui… Bucurie”. Întâlnirile au fost și sunt frumoase, emoționante. La Centrul de la Zătreni l-am întâlnit pe părintele Iov Pătrașcu care are o impresionantă poveste de viață…  Călugărul Iov, pe numele său de mirean Ilie Pătrașcu (53 de ani), este un om a cărui existență a fost marcată de nenumărate suferințe. A fost abandonat la naștere, când mama lui a aflat că afecțiunea copilului, tetrapareza spastică (o boală gravă care afectează membrele), nu avea leac. Ilie a ajuns atunci în grija bunicii, cea care l-a ocrotit timp de 33 de ani. Copilăria lui Ilie Pătrașcu a fost un alt chin, cum singur recunoaște. Din cauza handicapului locomotor sever de care suferă, monahul a fost obligat să-şi petreacă mai tot timpul închis în casă. La școală nu a mers niciodată, dar asta nu l-a împiedicat să-și hrănească setea de cunoaștere, să învețe să scrie și să citească. „Bunica era o femeia fără prea multă cultură, dar consider că Dumnezeu i-a dat putere și dragoste să mă îngrijească atât cât a știut și a putut ea să înțeleagă și să facă. Da, ea a fost multă vreme singura mea lume. Când am împlinit șapte ani am învățat să citesc, cu toate că nu am putut să merg la școală. De atunci, am citit tot ce mi-a căzut în mână, pentru că eram mai tot timpul singur, iar timpul trecea mai ușor astfel. Cu calculatorul am început să lucrez în urmă cu cinci ani, m-am străduit destul de mult, m-am luptat până am învățat să tastez”, își începe povestea Ilie Pătrașcu. Monahul Iov comunică cel mai ușor în scris, căci fiecare cuvânt pe care se străduiește să-l articuleze pare să-i zdruncine și mai mult sănătatea și așa destul de firavă… „În centrul de la Zătreni am cunoscut oameni care au fost alături de mine și m-au sprijinit cât s-a putut de mult. Prin ei am început să cunosc viața duhovnicească, în sensul că am început să merg pe la mănăstiri. Așa i-am cunoscut pe Părintele Siluan și pe Părintele Varsanufie de la Pătrunsa și m-am călugărit. Mereu am avut o relație cu Dumnezeu, dată fiind situația mea, pentru că m-am născut cu o boală ce m-a ținut tot timpul imobilizat și departe de prieteni”, adaugă Ilie Pătrașcu… Povestea călugărului paralizat care socializează cu degetele de la picioare: „Toată viața mea este minunată!”, Irina Rîpan, publicat: 26.09.2015. „Viața este o luptă… cazi și te ridici mereu. Important nu este să învingi, ci să te ridici și să arăți că nu poți fi înfrânt!”. De la prima întâlnire au trecut ani, timp în care viața părintelui s-a schimbat mult. A beneficiat și beneficiază de condiții bune în care să-și desfășoare pasiunea de a scrie, de a visa cu ochii deschiși, de a avea prieteni virtuali. În perioada pandemiei Roventa, cea care îi alină tristețile și durerile, cea care este zi și noapte alături de el, l-a luat acasă. Aici i-a creat un spațiu confortabil iar cu sprijinul Emiliei, o prietenă a mea, au achiziționat un pat ergonomic care să- i permită un somn odihnitor și liniștit. În camera curată și frumos mobilată, cu o sobă de teracotă care iarna îi încălzește trupul firav, Părintele poate să-și primească puțini vizitatori, să se roage l-a icoanele care îl veghează de pe pereți, să privească natura de pe geam. „Iov Monahul sau Părintele Iov Pătrașcu este un călugăr de la care avem multe de învățat. Îndură suferința strângând din dinți, așteptând să capete un moment în care să tragă adânc aer în piept, fără să crâcnească, fără să spună că durerile pe care le duce zi de zi sunt atât de puternice încât, pe oricare dintre noi ne-ar pune la pământ. Zâmbește, povestește, se bucură când este vizitat, se luptă din răsputeri să le vorbească tuturor celor care îi calcă pragul, deși, fiecare cuvânt pe care îl spune, parcă este rupt din întreaga lui ființă, necesintând un efort extraordinar…”, scrie Luminița Ciobanu, jurnalul.ro. Deși drumul de la Vâlcea la Zătreni este lung și obositor, dar ori de câte ori am timp merg împreună cu fetele de la Liga Femeilor sau cu doamnele bibliotecare Iuliana Radi și  Emilia Gulică, pentru a petrece o clipă de bucurie, pentru a râde și a glumi cu părintele, pentru a primi sfaturi și îndrumări de la domnia sa. Întâlnirile noastre au devenit momente de sărbătoare pentru Monahul care scrie cu degetele de la picioare, cântăm și ne bucurăm împreună, visăm și sperăm la o lume mai bună. Prin anul 2021, părintele ne scria…,,vă mulțumesc mult doamna Zenovia, dumneavoastră și tuturor celor care m-ați vizitat, mă bucur nespus de mult că nu m-ați uitat, a fost o mare bucurie să vă revăd și să știu, să simt că cineva nu m-a uitat. Totuși vă gândiți la mine în aceste vremuri grele, mă bucură faptul că mai există puțină dragoste pe acest pământ, sper ca dragostea să nu moară și Dumnezeu să nu ne părăsească”. Momentele sunt foarte emoționante și pline de evlavie. Privind la viața curată și la demnitatea cu care Părintele o trăiește, ne dăm seama cât de mici suntem și ce multe avem de învățat de la domnia sa. Bucuria cu care ne întâmpină, zâmbetul larg de pe fața scăldată în lumină, dragostea cu care ne așteaptă sunt motive speciale pentru care parcurgem o cale destul de lungă. Nici un efort nu este prea mare atunci când trebuie să-l vizităm pe Părinte. Plecăm de la el și mulțumim de fiecare dată Bunului Dumnezeu pentru șansa de a-l cunoaște, de a fi prieteni. „Domnul și Maica Domnului să vă binecuvânteze, să vă ocrotească și să vă mântuiască! Amin!”, ne scrie în fiecare zi.