La Nicolae Dabija, poet care a reclădit cuvintelor altar în istoria actuală a Basarabiei pentru a trasa destinul viitoarelor generaţii, nimic nu este mai pregnant decât actualitatea tradiţiei si contemporaneitatea limbajului şi a genezei. Academicianul Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în comuna Codreni, raionul Cimişlia, Republica Moldova. Este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947.
Ca portavoce a publicaţiei „Literatura şi Arta”, editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a susţinut trecerea la alfabetul latin şi decretarea limbii române ca limbă oficială în Basarabia. Este membru Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003) şi membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2012).
Activitatea sa este multiplă, având atât preocupări literare, cât şi politice. Este un scriitor prolific, remarcat ca eseist, romancier, dar si poet. Limbajul artistic este elaborat prin evitarea discursului zgomotos, domolind vrajba politică pentru a evidenţia valoarea istorică şi milenară a limbii române. Asemeni lui Al. Mateevici, găsim în poezia „Prefaţă la Mateevici” reconsiderarea valenţelor limbii române „limbă fără moarte şi plină de dumnezeire”. În acest vers destinul generos al limbii noastre se regăseşte în însăşi originea sa divină. Zbuciumul istoriei pentru existenţa pe acest pământ se observă în versurile:
Prin pânza lacrimii îi văd
pe cei stând focul să-i vegheze,
ce l-au salvat de la prăpăd,
dar n-au ştiut să se salveze.
Şi hrană-au fost pentru jivine,
desculţi dansat-au pe cărbuni –
ca să păstreze, pentru tine,
limba lăsată din străbuni.
Versul său aparţine istoriei, fiind în el atât obligaţia de a păstra, cât şi de a transmite comoara limbii române generaţiilor viitoare:
Laudă graiul tău; în schimb –
ca verzăturile vreo babă –
cuvintele acestei limbi
să nu le vinzi de la tarabă.
Şi doina nu va conteni
de noi în lume să vorbească.
Vom fi atât cât vom vorbi
această limbă strămoşească.
Îngenuncheat ca-ntr-un altar
în ea trăi-voi mai departe,
în limba noastră, acest dar
ce-ţi va rămâne după moarte.
Poetul ştie să împletească gingăşia aleasă a expresiei poetice cu gravitatea temelor pe care le abordează în conţinutul mesajului său poetic fiind mesager al lor. Bardul se apără singur şi odată cu el întregul neam: „Nu avem tancuri, nu avem mitraliere, nu avem rachete cu care ne-am putea apăra pământurile strămoşeşti. Avem însă o armă mult mai puternică decât toate astea luate împreună: adevărul istoric, care e de partea noastră”.
Ca reprezentant al generaţiei optzeciste integrate în secolul 20, lirica sa aparţine atât Basarabiei, cât şi României, fiind liantul care contribuie major la unificarea culturală a celor două ţări. Este tradus în mai multe limbi, engleză, franceză, germană, spaniolă, turcă, aducându-şi aportul la dezvoltarea liricii mondiale. Poetul și-a săvârșit stagiul pe pământ în 12/03/2021.
Cristian Ovidiu Dinică
Foto: Wikipedia