După „evenimentele din ’89” am petrecut ceva mai mult de două decenii „pribegind pe la curţile matematice ale lumii” (autocitat), într-o singurătate mult productivă profesional, dar apăsător-derutantă: citisem, nu mai ştiu unde, că singurătatea înţelepţeşte, însă eu constatam, cu fiecare zi mai sigur de asta, că singurătatea sălbăticeşte… Nu ilustrez, asta e doar o mărturisire, nu un autodenunţ. Eram pe atunci (sunt şi acum, dar de pe alte poziţii, pentru că am fost reparat, prilej cu care mi-am reevaluat drastic priorităţile) şi bun prieten cu cardiologii şi, tot frecventându-i, am mai făcut o observaţie indubitabilă, pandant la cea dinainte: frica prosteşte…
Acesta este contextul rândurilor de faţă, context ce poate fi rezumat în cinci litere: c-o-v-i-d. Coronazeul, cum sugestiv îi zicea o doctoriţă din Italia, cam în răspăr cu oficialităţile.
Am fost încontinuu uimit, şi sunt şi acum, uimit şi oarecum speriat, de sincronizarea planetară din ultimele luni, în înfricoşarea populaţiei şi în însingurarea ei – cu consecinţele inevitabile: prostirea şi sălbăticirea. Nu acuz (nu regret, nu mă jelesc, nu strig – vorba poetului rus), doar constat. La fel peste tot, de la noi până în Noua Zeelandă, din Japonia până în Chile – Coreea de Nord nu contează, e excepţia de serviciu care confirmă regula. Stări de urgenţă, comunicate alarma(n)te, decrete militare, restricţii, măşti, numere mereu crescătoare de victime (incerte numerele, sunt suspiciuni că mai sunt şi aduse din condei), pedepse, mass-media angajată din plin în propagandă, distanţarea socială ca panaceu universal, virusologii uşor jenaţi…
Câteva comentarii disparate – nu puteţi cere mai mult de la un proaspăt (re)sălbăticit…
Sintagma „distanţare socială” este greşit folosită (probabil nu intenţionat, dar efectul rămâne): e vorba despre distanţare fizică, superficială, între trupuri, nu social, cum ni se induce insistent, ca îndepărtare de rude, amici, vecini, colaboratori – cu atât mai mult de cei bătrâni şi fragili (sinonim pentru inutili?).
Poate e doar suspiciunea mea supra-excitată (deh, stare de alertă), dar prea are acelaşi efect cu obligativitatea purtării măştilor: oameni fără chip, ghiciţi după forma trupului. Nu mai există zâmbet, nu ne mai îmbrăţişăm (cât trebuie să fi suferit spaniolii din pricina asta!…), nu ne mai strângem mâinile. Se tot vorbea despre atomizarea societăţii… Care societate?! Un furnicar de contururi – şi acelea distanţate! – un pas spre generalizarea măştilor totale, gen Anonymous, KKK sau, direct, a burcilor islamice…
Cine/cum a sincronizat guvernele? Evident, teama şi consecinţa ei directă… Şi oportunitatea oferită de virus. Foamea de putere şi frica de a-şi pierde puterea, controlul asupra alegătorilor. Frica de demos+kratos. Politicienii nu pot exista în singurătate, în sine, ei sunt vietăţi gregare, membri de partid. Jocul şi înţelepciunea lor este partidul (iertare, Blaga). Ei trăiesc în competiţie cu partidele „adverse” şi, când ajung la putere, acţionează prin comparaţie. Fiecare guvern se uită la guvernele din jur, se uită, după caz, la UE, la OMS, numără morţii, imită măsurile luate de alţii sau, dimpotrivă, încearcă să fie original. Iar după ce intră în joc, nu se mai pot replia, îşi târâie şenilele impasibile ca nişte panzere nemţeşti (ştiu, e pleonasm, chiar este!) cu manşa blocată.
Mass-media? Nu merită decât o speculaţie: căderea comunismului – în direct, 11 septembrie şi ce-a mai urmat prin Orientul Apropiat – în direct, Wuhan şi ce-a mai urmat – în direct. Istorie exhibată pe ecrane – şi, desigur, influenţată. Mirare (ne)vinovată de „numerolog”: cam câte victime peste ocean de 11 septembrie 2011, cam tot atâtea la Wuhan… O întâmplare (?), desigur. Cu urmări planetare în ambele cazuri… Vom afla vreodată dedesubturile „întâmplărilor” din 11 septembrie?…
Internetul ca substitut al lumii reale! Va fi probabil consecinţa cea mai durabil-corozivă a pandemiei. De ani buni, „socializarea” se face pe reţele, acum şi şcoala (vai de capul ei, vai de sufletul copiilor – o generaţie înfricoşată), cultura, sportul (mari jucătoare de tenis întrecându-se într-o partidă pe calculator – e de râs sau e de plâns?) au fost împinse în virtual. Se lucrează tot mai mult de acasă, birocraţia s-a mutat pe net, medicina însăşi beneficiază.
Nu mai înşir domenii generale, se văd în jur, vreau să ajung la ceva personal, ţinând de sălbăticirea mărturisită în titlu: şi conferinţele au ajuns pe internet. Aveam o conferinţă de calcul membranar/celular la Viena, urmarea celei de la Curtea de Argeş de anul trecut, a douăzeci şi una din serie, şi una la Ulan Bator, în Mongolia, plănuisem să merg la amândouă, dar nu se mai pot organiza ca până acum, va fi una singură, „în nori”. Rămân invitat, dar trimit numai un text (pesimist, despre ştiinţa de azi), nu „particip” prin Skype, Zoom sau ce s-o mai fi inventat. Am „declinat” şi alte participări, care, în condiţii normale, m-ar fi interesat. Declar aici, ritos-explicit: nu vreau să fiu părtaş la „uciderea” conferinţelor ştiinţifice (sau a întâlnirilor culturale) tradiţionale! Peste alţi câţiva ani, vom trimite la e-conferinţe avataruri cibernetice, cópii holografice, clone-ciborgi… Nu, mersi! Eu rămân ce-am fost (plecăciune, Bădie Mihai)! Nu voi opri eu lumea din „evoluţia” ei (e-degradantă), dar măcar vreau să nu fiu părtaş!
Aşadar, susţin că singurătatea sălbăticeşte, frica prosteşte! Cititorul inteligent (căci/deci neînfricat), dacă ţine neapărat, poate considera textul de faţă ca o dovadă… Pe răspunderea lui/ei…
