Urmărind presa din ultimii ani am ajuns la concluzia să semnalez forţarea abuzivă a înţelesului noţiunilor de sens şi ambiguitate şi folosirea lor improprie în practica analizei critice. Datorită acestui fapt apar consecinţe mai puţin dorite. Astfel, noţiunea de SENS are în această privinţă o istorie nepotrivită. Această noţiune a fost ridicată într-o perioadă istorică pe culmile valorii, pentru articolele jurnalistice, când sensul era totul, iar structura acestora, inclusiv adevărul real exprimat era nimicul.
Sub noţiunea de “mesaj “, „conţinut de idei” se ascundea de fapt sensul, acest ax cardinal al oricărei activităţi umane, dar care era transformat într-un mod nepermis în unic etalon axiologic, astfel încât articolul de ziar putea deveni cu uşurinţă superior unui roman. Ca o reacţie se petrece în prezent adesea fenomenul invers: sensul nu mai contează, termeni ca mesaj sau conţinut ar duce după unii în mod obligatoriu la sociologism vulgar şi articolul de presă este discutat ca o construcţie lipsită de orice finalitate, nu numai socială dar şi internă, individuală. Am întâlnit cazuri când a avea sens înseamnă a coborâ la nivelul prozaic al banalului din cotidian şi prin urmare idealul absolut l-ar reprezenta lipsa totală de inteligibilitate sau măcar pierderea în fundătura echivocităţii. Un articol jurnalistic trebuie să fie clar, obscuritatea şi suspansul eliminat.
Privind AMBIGUITATEA, aceasta într-o vreme era înţeleasă ca un criteriu de valoare negativă, ca o nepermisă oscilaţie a semnificaţiilor articolului şi reportajului de presă care trebuiau să se întemeieze pe un sens fix, imuabil şi uşor de definit. Noţiunea de ambiguitate a devenit astăzi pentru unii sinonimă cu însăşi ziaristica autentică.Se pare că nimic nu mai este sigur.În numele modernităţii se experimentează pe toate planurile ambiguitatea.Interpretările sunt acum permise, ba chiar constituie un elogiu pentru articolele şi reportajele, pe seama cărora se fac consecvenţa principiilor construcţiei jurnalistice ce au dispărut în favoarea partizanatului şi unei labilităţi totale. Nimic nu mai este sigur, interpretările cele mai contradictorii sunt acum permise, ba chiar constituie un elogiu pentru lucrarea jurnalistică pe seama căreia se fac, iar rigoarea internă, consecvenţa principiilor construcţiei jurnalistice au dispărut în favoarea unor interese de grup sau al patronatului organelor de presă.
Cele două noţiuni puse în discuţie sunt evident într-o indisolubilă legătură, ilustrată de altfel şi de avatarurile prin care au trecut.În general, sensul poate fi după părerea noastră UNIVOC, PLURIVOC sau ECHIVOC.Univocitatea poate fi întâlnită rar sau de loc în ziaristică pentru că puţine sunt ( teoretic vorbind) cazurile când un articol sau reportaj permit o singură semnificaţie şi nu poate fi înţelease diferit în contexte diferite, mai ales în decursul timpului.Plurivocitatea este în concepţia noatră caracteristică unei mari părţi a lucrărilor ziaristice denumind posibilitatea de a interpreta diferit una şi aceaşi structură. Teoretic avem de-a face cu o ilimitare a simbolului cum o numea Tudor Vianu, practic semnificaţiile multiple nu sunt totuşi nesfârşite şi cel puţin esenţialmente nu se contrazic. Cred că întreaga orientare denumită realism, sau imagine a realităţii, s-ar încadra aici, excluzând evident naturalismul simplificator care în accepţia largă o denumesc ATITUDINE ESTETICĂ. În ceea ce priveşte echivocitatea ea contravine ziaristicii în general. Trebuie să distingem între echivocul aparent pe care îl întâlnim la Kafka şi care opunându-se realismului este departe să fie valoros şi echivocul efectiv care într-adevăr duce la incongruenţă, incompatibilitate estetică, ultraermetism.
Cât priveşte ambiguitatea ea trebuie văzută atât sub aspectul ei LOGIC cât şi ESTETIC.Simplul fapt că din punct de vedere logic materialul jurnalistic, indiferent de gen, nu trebuie să fie ambiguu, e necesar să exprime adevărul şi să fie concret, dar nu trebuie să se îndepărteze de adevărul informării.
Valoarea operei jurnalistice depinde de sensul ei, deşi aceasta dedermină dimensiunea ei axiologică fundamental, ci ea se grefează pe o structură şi se constituie într-un raport obligatoriu al subiectului cu obiectul.Astfel-lucrările jurnalistice nu trebuie să ocolească adevărul. Informaţia, articolul de opinie, reportajul, reportajul literar, foto-reportajul, ele trebuie să aibă şi o structură artistică care să atragă cititorul, să-l informeze corect.
Al.Florin ŢENE / UZPR
