Dacă în spatele acestui text ar sta presupunerea că există o teorie a conspiraţiei (dar nu este cazul!), aş fi mai liniştit, pentru că un conspirator poate fi eventual identificat şi i te poţi opune. Premisa este însă că procesul e totalmente natural, organic, structural, deci inevitabil şi de neoprit. Poate aduce şi asta un fel de linişte, căci neputinţa simplifică. Nu te poţi pune cu natura, cu istoria însăşi. Numai un cataclism major o poate întoarce din drum, nu oamenii (mai ales după un anumit stadiu).
Provizoriu, titlul a fost Ciuma albă, iar explicaţia este următoarea: secolul XX a fost „colorat” de două „ciume”, cea brună şi cea roşie, secolul XXI se prefigurează a rămâne în carte drept cel al molimelor verzi (culoarea vine de la pârdalnicul de certificat cu controversată justificare medicală, dar cu sigur efect social, juridic, psihologic, economic, însă trimite şi la ce va urma curând – restricţiile/şocul ecologic, deja în plină pregătire, ba chiar în desfăşurare), prelungire subtilă a celor două dinainte, dar, mai încolo, culorile vor converge, recompunând lumina numită de obicei albă (corect ar fi incoloră) înainte de dispersie.
Ciuma brună a avut ca simbol svastica, ciuma roşie a stat sub semnul stelei roşii, cu secera şi ciocanul încrucişate pe ea, nu am o emblemă la fel de sintetică pentru etapa verde, dar se poate stiliza una din imaginea care a făcut înconjurul lumii în a doua zi a acestui an. Este vorba despre scena în care un poliţist mare de stat, având în lesă un câine-lup mare de stat, loveşte cu un baston lung şi negru un cetăţean pe care câinele îl prinsese cu fălcile de o mână. Cetăţeanul se zbătea, câinele nu-i dădea nicio şansă, pentru asta fusese antrenat, poliţistul lovea amplu şi „convingător”, aşa cum fusese antrenat.
Am amânat două detalii. Cetăţeanul era un participant la un protest împotriva restricţiilor legate de Covid, iar scena se petrecea într-o ţară occidentală democratică, ba chiar cu democraţie consolidată, parca aşa sună clişeul, în Olanda. Una dintre ţările cele mai „progresiste”, cu ghilimelele subliniind pervertirea curentă a termenului.
Pentru ciuma finală, cea albă, am un logo potrivit: un dreptunghi, alb, desigur, sugerând în acelaşi timp un ecran şi un ţarc, pe scurt spus, un ecranoţarc.
Pentru a demonstra că ciuma albă este inevitabilă, că scena dinainte va deveni tot mai frecventă, nu avem nevoie de argumente sofisticate. Ajunge să privim din nou istoria de sus, parcurgând-o în fugă din mileniu în mileniu, aşa cum am mai făcut cândva, pornind de acum aproximativ douăsprezece mii de ani, de când cu agricultura, cu proprietatea, cu organizarea. Organizarea este cuvântul-cheie.
Axiomă de reţinut: nicio organizaţie nu-ţi dă mai mult decât îţi cere!
Pentru a-şi proteja proprietatea şi pe ei înşişi de diverse pericole, în primul rând de alţi oameni, oamenii s-au grupat în familii, triburi, state, uniuni de state, cedând organizaţiei o parte din libertate (din drepturile naturale se spune uneori, chiar dacă nu toate sunt naturale). Să ne gândim direct la relaţia cetăţean-stat şi la contractul social explicitat de Jean-Jacques Rousseau (1712-1778; important: imediat înainte de Revoluţia Franceză), dar lucrurile au evoluat în timp, în principiu într-o singură direcţie, chiar dacă diferit de la un loc la altul, cu fluxuri şi refluxuri. Direcţia acoperitoare a fost: statul a preluat tot mai multe drepturi şi libertăţi, cetăţeanul consimţind uneori, dar şi fiind constrâns-păcălit de multe ori, în schimbul unor promisiuni, uneori onorate de stat, de multe ori însă uitate sau din start mincinoase sau utopice. Dreptul la violenţă este primul pe listă, dar urmează multe altele, de pildă, dreptul de a legifera, de a bate monedă, de a purta arme, de asociere, de control al preţurilor (aluzie, desigur, la ce se întâmplă chiar acum pe piaţa energiei) – în diverse epoci, diverse drepturi au fost transferate statului, ca să nu spun direct acaparate de acesta. În schimb, cetăţeanul era apărat, ajutat, mai mult, i s-a promis (în „democraţie”) posibilitatea de a participa la decizia colectivă, la stabilirea legilor după care să funcţioneze societatea şi propria lui apărare.
S-a întâmplat asta de multe ori, într-o măsură mai mare sau mai mică, s-a întâmplat şi invers de destule ori. Au existat state dedicate binelui public şi despoţi luminaţi, au existat şi multe dictaturi. Două şanse a avut, în principiu, cetăţeanul: (1) din vechime până acum vreo două secole, statul avea o directă legătură cu divinitatea, iar divinitatea este în general morală, corectă, justiţiară, şi (2) monarhul tradiţional (l’état c’est moi, nu-i aşa?) avea constrângeri impuse de tradiţie, familie, ştaif, de interese. Teoretic, se adaugă şi justiţia, fundamentele ei (nu neapărat şi legile însele), dreptul cutumiar mai demult, dreptul internaţional în ultima vreme.
Da, dar un principiu fundamental al biologiei (extins la orice organism, fie el şi socio-politic) spune că funcţia creează organul. O observaţie simplă de teoria sistemelor sociale adaugă faptul că orice subsistem tinde să se autonomizeze.
Iar Simone Weil, într-un eseu faimos pe care nu voi obosi să-l reamintesc, Note sur la suppression générale des partis politiques, din 1943, spune că primul şi ultimul obiectiv al unui partid politic este propria creştere, fără limite. Coborând în „viaţa reală”, vă reamintesc că, acum câţiva ani, s-a făcut caz de faptul că un politician a răspuns la întrebarea de ce el şi ai lui au făcut cutare năzbâtie în parlament cu „pentru că am putut”; lumea a luat-o drept o aroganţă hlizită, dar semnificaţia este cu adevărat profundă: tocmai asta e, au putut!
Aşa funcţionează prin urmare lumea şi de aceea lumea merge spre statul care dresează câini din gura cărora nu se poate scăpa. Şi, mai departe, spre ecranoţarc şi spre ciuma finală, albă.
Dar, din varii motive, pe rând sau simultan, şi statul, şi cetăţeanul încalcă înţelegerea, provocând o reacţie pe potrivă, dacă nu amplificată, dinspre partener. Tensiunea stat-cetăţean este continuă – răzmeriţe, haiducie, demonstraţii, revoluţii… – dar s-a generalizat, sofisticat, acutizat. Mai ales că statul s-a extins-perfecţionat, a prins gustul banului şi al puterii, în spatele lui s-au ascuns cei cu avere şi interese, corporaţiile, „laboratoarele”, forţa obscură, internă sau externă. Priviţi lumea, de la Beijing la Amsterdam, cu trecere prin Bucureşti şi abatere prin Australia şi Filipine, prin Austria şi Franţa, şi-mi veţi da dreptate. Între timp, statul s-a şi secularizat-birocratizat, a renunţat şi la „controlul ceresc”, şi la cel al tradiţiei care dădea ştaif monarhiei. (În acest context, se vede altfel asediul la care sunt supuse azi familia, tradiţia, morala comunitară, religiile, instituţiile identitare, naţiunile.)
Ajungem şi la un alt detaliu care-mi dă dreptul să consider evoluţia aceasta naturală şi deloc conspiraţionistă: ciumele secolului XX au fost sprijinite, exportate, implementate cu tancul, mitraliera, închisoarea – costisitor şi grosier; cea în care intrăm este promovată blând – dar nu mai puţin convingător – prin reeducare (în sensul lui Orwell, nu al Piteştiului), folosind… ecranele, telebivizoarele aceluiaşi Orwell, dar de generaţie modernă, 5G i-aş zice, care transmit şi spionează în acelaşi timp, exploatând copios psihologia cetăţeanului, nevoile rudimentare, frica în primul rând, lenea şi laşitatea în al doilea rând. Reţelele sociale chiar sunt năvoade sociale, mult cuprinzătoare şi cu ochiurile mici, paralizante. Nimeni nu putea prevedea acest lucru la vremea construirii primelor calculatoare, a proiectării primelor telefoane mobile – de-asta spun că nu e conspiraţie. S-au prins însă repede cei interesaţi în a controla lumea (cu voia ei, inconştienta) ce oportunităţi li se deschid, de aceea repede s-a transformat totul într-o amplă, multiplă afacere-caracatiţă, eficient organizată şi promovată de profesionişti cu şcoală şi cu bani. La umbra statului, spre folosul acestuia şi al marilor corporaţii (poate şi al unor „cluburi” cu două feţe).
Numai că efectele nu sunt deloc „blânde”. Nu e vorba doar de câinele din Amsterdam, e vorba despre un păcat major, o boală chiar, cu urmări care nu se ştie unde vor duce: divizarea dramatică a societăţii, tensiunea, ura generalizată, frustrarea, dispariţia omeniei, a dialogului. Ciuma brună împărţea lumea în rase, cea roşie în clase. Molima verde (ezit încă s-o numesc „ciumă”) a găsit criterii de învrăjbire mult mai subtile, transversale pe rase, clase, categorii mari. Acum sunt opuşi rude, colegi, prieteni, coechipieri. Vaccinaţi şi nevaccinaţi, tineri şi bătrâni, noi şi ceilalţi, iremediabil separaţi, noi având, desigur, totdeauna dreptate. Iar acesta este doar începutul. Trebuie să ai o mare tărie de caracter, trebuie să ai caracter pur şi simplu, ca să nu cazi în capcană, să nu te „aliniezi” orbeşte… (Mai e ceva, care cere/merită însă o discuţie separată: atomizarea a ajuns la nivel de persoană, fiecare om vede un pericol în fiecare alt om, vaccinat sau nu, căci fiecare om poate fi o sursă de virusuri, deci trebuie ţinut la distanţă…)
Toată discuţia de până acum a fost purtată în termeni de drepturi naturale, libertate etc. (ale persoanei), dar lucrurile devin şi mai grave dacă observăm trecerea perversă de la drepturi individuale la drepturi colective, apoi de la drepturi la obligaţii; dreptul (individual) de ieri a devenit azi obligaţie (comunitară) – şi revine statului sarcina să mă „ajute”, cu forţa dacă nu sunt „înţelegător”, să mă achit de obligaţiile pe care el, statul, mi le pune în cârcă. Sănătatea obligatorie este în curs de legiferare, fericirea personală va fi înscrisă direct în constituţie… Combinaţia cu dreptul la violenţă al statului devine astfel nesfârşit de periculoasă. Orwellienele Minister al Adevărului şi Poliţie a Gândirii sunt deja aici, mai ales în statele „cu democraţie consolidată”, doar că nu le numim încă astfel!
Iar scenariul se poate generaliza-extinde, cu adaptările de rigoare, de la binomul cetăţean-stat la perechea stat-uniuni de state (statele cedează suveranitate, din foarte multe puncte de vedere, în schimbul unor beneficii, reale unele, iluzorii sau dăunătoare altele). Şi, imaginaţi-vă ce mic, insignifiant de-a dreptul, se vede cetăţeanul unui stat de la înălţimea unei uniuni de state… Presupunând că se mai vede…
Cer iertare cititorului pentru pesimismul acestor rânduri, dar mai şi insist: fiind un proces natural, organic, nu (mai) e nimic de făcut, omenirea îmbătrâneşte – şi îmbătrâneşte trist-bolnăvicios!… Tinzând asimptotic spre ciuma albă, finală.
Bun venit în lumea de mâine (a zombilor incurabil fericiţi)!
