Modul în care oamenii percep experienţele mediatice ca parte din cotidian influenţează în mare parte dezvoltarea culturii tradiţionale. Din păcate nu întotdeauna se poate pune semnul de egalitate între cultura reflectată de mass media şi cultura populară, în general, nemaivorbind de cea tradiţională caracterizată prin oralitate, denumită şi cultură de tip folcloric sau cultură folclorică, ce se dezvoltă în toate epocile complementar culturilor constituite. Promovarea acestora prin mijloacele mass media se rezumă, în cea mai mare parte, la cântecul popular şi spectacolul folcloric.
Cântecul popular trebuie privit ca o fiinţă care se naşte, se dezvoltă, se asimilează, se transformă, se valorifică şi care nu în ultimă instanţă dispare. Creaţiile corespunzătoare noilor condiţii de viaţă, concepţiei şi gustului actualilor purtători de folclor, respectiv melomanilor – indiferent de valoarea lor poetică şi muzicală, etică şi estetică – se vor impune şi vor trezi interesul celor mai largi straturi sociale. Celelalte se vor pierde. Datoria specialiştilor este de a pune în circulaţie, populariza, sprijini şi promova adevăratele valori folclorice, prezentate în mod onorabil, pentru a nu fi preluate greşit de noile generaţii. Altfel, mai devreme sau mai târziu se ajunge la abateri flagrante, la poluarea cântecului, la hibridizări şi promovări ale nonvalorilor folclorice. Dacă înţelegem că opera folclorică utilizează procedee artistice cel puţin tot atât de savante ca cea literară, iar deosebirea constă în faptul că se realizează cu alte mijloace artistice decât literatura, respectiv cu mijloace specifice artei orale, dacă percepem rolul funcţional al folclorului care face parte din „viaţa însăşi”, înţelegem cum oferta tradiţională rămâne viabilă în toate timpurile iar includerea ei în circuitul de valori naţionale şi internaţionale nu va putea fi înlăturată.
Rolul mass-mediei devine covârşitor în condiţiile în care, în zilele noastre, toate se raportează la televiziuni, radio sau internet. Un reportaj, o înregistrare pe teren, un interviu vor putea surprinde actul artistic în forma sa primordială, în ipostaza sa firească subliniind modul de implicare al fiecărui individ în parte, atunci când cântă o melodie pentru sine în timpul lucrului sau în vârful muntelui alături de oile sale, atunci când joacă la horă în sat sau când bocitoarele îşi petrec mortul dând frâu liber durerii. Este deosebit de important ca specialistul să reuşească să menţină atmosfera firească desfăşurării actului folcloric în momentul în care înregistrează sau filmează. Prin comportament şi întrebări el trebuie să reliefeze esenţa creaţiei respective. Încă de la începuturile folcloristicii cercetătorii au subliniat aceste aspecte. Genurile folclorice sunt categorii istorice. Diferitele genuri se nasc în diverse epoci din istoria folclorului, trec printr-o perioadă de înflorire şi pot dispărea. Componenţa de gen a folclorului se schimbă de la o epocă la alta. Apariţia unor genuri şi dispariţia altora este un proces obiectiv, care nu poate fi considerat progresul sau regresul creaţiei populare în ansamblul ei. La începutul secolului al XX-lea obiectul primordial al cercetărilor de folclor a devenit folclorul viu care întrecea în bogăţie şi varietate tot ce se adunase până atunci în colecţii. El era socotit în noua orientare izvorul cel mai preţios de informaţiune ce s-a dat vreodată: vom găsi acolo icoana sufletească a fiecărui popor, după localităţi şi timpuri şi vom putea păşi mai siguri în studiile de literatură, de psihologie ori sociologie. Culegerile acestea vor fi adevărate arhive vii în care istoricii să găsească mai mult decât în atâtea documente seci, fără suflet, care nu le îngăduie să pătrundă mai adânc în sufletul mulţimilor – afirma Ovid Densuşianu, un înfocat susţinător al noilor metode de culegere a folclorului.
În zilele noastre devine o cerinţă stringentă ca promovarea muzicii tradiţionale şi a folclorului, în general, să nu fie lăsată pe mâna unor diletanţi. Manifestările spontane sunt tot mai rar întâlnite. Prezentarea lor într-o formă spectaculară, în care includem şi emisiunile de radio şi de televiziune, domină şi influenţează. Inclusiv în manifestările tradiţionale de referinţă sunt introduse anumite forme ale elementului spectacular. În ce măsură sau în ce formă, diferă de la caz la caz. Peste impulsul personal al individului, care crează actul artistic originar în funcţie de modul său de a gândi se suprapune scopul spectacular, care presupune comunicarea estetizată cu un anumit auditoriu. Reacţiile provocate la anumite reprezentaţii scenice sau impresiile lăsate de o emisiune radiofonică vor modela gustul estetic al consumatorului. Interpreţii, atât solişti vocali cât şi instrumentişti, trebuie învăţaţi să cunoască să înţeleagă legile stricte ale acestui sistem, ceea ce nu însemnă că trebuie îngrădite transformările inerente unei culturi orale care se răspândeşte datorită interpretării creatoare a fiecărui individ care trăieşte într-un mediu social dat şi îşi cunoaşte repertoriul şi stilul de interpretare al acestui colectiv – spunea etnomuzicologul Emilia Comişel, convinsă fiind că gustul mulţimii, al celor care găsesc în folclorul de astăzi un mijloc de destindere, de petrecere, nu s-a pervertit într-atât încât să nu ştie alege „bobul de neghină”: nu cred că publicul, dacă i se va oferi un repertoriu variat, bine selectat, pentru a corespunde diversităţii gusturilor individuale şi sociale, nu şi-l va însuşi, nu-l va pricepe şi trăi profund!. Aceste afirmaţii ale Emiliei Comişel, care şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării folclorice, sunt pentru noi, jurnaliştii-specialişti adevăruri incontestabile. Mai mult, verificate într-o experienţă de peste 20 de ani, ne arată că vor fi valabile în toate timpurile:
cunoaşterea folclorului tradiţional, de la repertoriu la stil şi interpretarea creatoare;
acceptarea transformărilor lor în timp, în limitele care definesc trăsăturile specifice fiecărei zone folclorice în parte; oferta diversificată în programele muzicale a unui repertoriu bine selectat din punct de vedere calitativ, în care să se regăsească publicul de toate vârstele din toate straturile sociale.
Se ştie că politica muzicală a unui post de radio are un rol deosebit de important în succesul său. Prin analiza preferinţelor muzicale putem afla gustul publicului dar nu după acest criteriu trebuie alcătuit în totalitate un program. Uneori „flerul” unui redactor muzical este înlocuit de statistici care arată melodiile sau genurile preferate. Putem jongla cu toate acestea în favoarea păstrării calităţii şi estetizării preferinţelor ascultătorilor. Aşezarea emisiunilor muzicale în grila de programe la ore accesibile publicului ţintă va determina o constanţă, din partea consumatorului, pe care se poate miza ulterior. Frecvenţa difuzării unor cântece la modă până la saturaţie, alternarea lor cu creaţii folclorice de o certă valoare va înclina balanţa în favoarea scopului urmărit. Nu vor lipsi comentariile de specialitate şi argumentele clare în prezentarea unui interpret sau a unei piese muzicale. Un rol important îl au ilustraţiile muzicale din cadrul altor emisiuni decât cele de specialitate. Alese cu discernământ, ele vor da esenţă unui material vorbit din orice domeniu.
Revenim acum la formele spectacularului în reproducerea artistică a actului tradiţional originar, în care, aşa cum arătam, includem şi emisiunile radio şi de televiziune. Caracteristicele care definesc manifestările tradiţionale de referinţă – firescul şi spontanul – sunt înlocuite treptat cu reproducerea premeditată. Pentru un interviu, un reportaj, un comentariu sau o emisiune e nevoie de un scenariu schiţat în minte sau în scris. Doar în acest mod vor putea fi punctate aspectele esenţiale abordate. În consecinţă, actul artistic tradiţional este supus acestui scenariu şi prezentat într-o formă care-l scoate din contextul său natural. În funcţie de plasarea lui în conţinutul programului, el poate fi reprodus cît mai fidel, poate fi estetizat sau utilizat într-o formă prelucrată, într-un gen muzical diferit. Reproducerea scenică este des întâlnită în zilele noastre, marile festivaluri de pe întreg cuprinsul ţării stimulând astfel de practici. Întâlnim aici folclorul obiceiurilor, cu toate componentele sale: cântec, dans, costum popular, credinţă, datină, mişcare, simbol, culoare. Întâlnim competiţiile între interpreţi, pornind de la festivalurile pentru copii şi tineri, solişti vocali şi instrumentişti ajungând până la marile ansambluri profesioniste cu departamentele coregrafice şi orchestrale.
Media de vârstă a publicului ţintă trebuie să descrească în mod constant. Vom reuşi să atragem copiii şi tinerii spre aceste genuri muzicale doar încurajându-i printr-o mediatizare adecvată: înregistrări din spectacol, selecţiuni din concurs, interviuri cu membri juriului dar şi cu marele public, instantanee din culise, comentarii şi note în prezentările emisiunilor complexe de specialitate. Încurajarea lor o vom face şi după ce trec de astfel de competiţii, îndrumându-i spre abordarea unui repetoriu adecvat, spre colaborarea cu ansambluri de referinţă care să le menţină contactul cu scena şi publicul, continuarea pregătirii artistice de specialitate, înregistrări şi apariţii în emisiuni de largă audienţă.
Nu trebuie lăsate deoparte sărbătorile satului, păstrate într-o formă mai mult sau mai puţin tradiţională. O mediatizare corespunzătoare a acestora va stimula comunitatea. Iată un exemplu: în urmă cu doi ani am poposit inopinat într-un sat din Caraş Severin, la Bănia, pentru a surprinde un obicei de la Lăsatul Secului de Paşte – „Tocma Cornilor”. Totul s-a desfăşurat firesc, natural iar interviurile şi reportajele realizate ne-au arătat în ce măsură sunt cunoscute semnificaţiile obiceiului în paralel cu spectaculozitatea şi animaţia fiecărui moment în parte. În anul următor, am revenit la Bănia, dar pentru a doua parte a obiceiului – „Lunea Cornilor” şi am constatat o mai mare fervoare în pregătiri dar în acelaşi timp influenţele vieţii cotidiene în măştile confecţionate nu au fost pe placul tuturor. Inspiraţia a venit dintr-o telenovelă cu largă audienţă fără nici o legătură cu tradiţiile locului. În acest caz, care ar trebui să fie ponderea mediatizării? Arătându-le părerile specialiştilor, dascălilor dar mai ales a oamenilor mai în vârstă care cunoşteau obiceiul din vechime, am căutat să-i sensibilizăm în direcţia bună.
Un alt aspect al mediatizării corecte a fenomenului folcloric este alegerea sursei, analiza porţilor de intrare şi de ieşire ale canalului informaţional. Adevărul faptelor trebuie să reiasă limpede şi întreg dintr-o conversaţie condusă cu pricepere de jurnalistul cercetător. Solicitarea răspunsurilor, conducerea conversaţiei, constituie un demers dificil pentru că presupune o adecvare la sistemul de cunoştinţe şi de valori, la modul de a înţelege şi de a interpreta lumea ale interlocutorilor. E necesar să creeze un climat de înţelegere, ţinând cont de fluctuaţiile lor de memorie. Nimic din mentalitatea şi cunoştinţele celui care întreabă nu trebuie să influenţeze natura răspunsului sau să-l facă, prin aceasta, inautentic. Forma în care vor fi prezentate în emisiunile de radio şi televiziune depinde de specificul emisiunii şi de spaţiul alocat. Oricare ar fi aceasta, trebuie să fie accesibilă unui public larg, să capteze interesul prin muzică şi vorbă.
Ajungem astfel la forma de mediatizare a muzicii poate cea mai des întâlnită în zilele noastre – divertismentul. Forma de prezentare atractivă a actului artistic şi diversitatea subiectelor abordate în acest gen al spectacolului de divertisment au fost principalele atuuri care au contribuit la succesul său. Cadrul de desfăşurare, dotarea tehnico – materială adecvată cu recuzita impresionantă pentru susţinerea scopului propus au dus la un impact mediatic rapid. În concepţia folcloriştilor acest impact a produs o devalorizare şi o înstrăinare a genurilor consacrate faţă de actul artistic iniţial, manifestările spectaculare căpătând de multe ori un caracter facil – comercial. Societatea de consum dictează forma de prezentare a culturii orale şi îmbracă divertismentul în funcţie de tipurile tematice: divertismentul cu caracter optimist, divertismentul ludic, divertismentul negativist – distructiv. Dacă posturile private de televiziune caută audienţa cu orice mijloace, calculând în permanenţă rating-ul, posturile naţionale promovează (sau ar ar trebui să o facă) divertismentul de bună calitate, umorul sănătos existent în cultura tradiţională dintotdeauna.
Referindu-ne la programele muzicale radiofonice, întâlnim aici toate formele de exploatare a fonotecii, de la prezentarea temporală, pe genuri, teritorială, până la concursuri care să verifice cunoştinţele muzicale ale ascultătorilor. Avem la îndemână diverse mijloace: scrisorile, telefonul, SMS-urile, mail-urile, în emisiuni interactice sau înregistrate, pregătite minuţios, cu exemple concludente. Şi în acest caz se poate realiza atât informarea cât şi educarea ascultătorilor. Cu întrebări adecvate, stimulante care să fie atractive pentru marea lor majoritate, încurajându-i să răspundă, dacă nu direct, cel puţin în gând, ei vor putea fi modelaţi. Muzica transmisă, bine pusă în valoare de realizatori, va determina publicul- ţintă să rămână pe recepţie. Odată câştigat, jurnalistul – specialist va recurge la dozarea informaţiilor de valoare. Dacă discursul devine prea academic, dacă se face abuz de termenii de specialitate, ascultătorul nu va reuşi să asimileze ceea ce trebuie. Nu de puţine ori, acelaşi text este perceput într-un fel, atunci când este scris şi poţi reveni asupra lui de câte ori doreşti şi în alt fel, atunci când este pus în undă, cu precădere în emisiunile în direct. Ascultătorul are o singură şansă să înţeleagă mesajul iar vorbitorul nu are un feedback imediat pentru a corecta o eventuală eroare. Se presupune că atenţia unui ascultător nu poate fi reţinută la capacitatea maximă mai mult de două – trei minute. Exemplificările muzicale sunt imperios necesare pentru efectul scontat.
Jurnalistul specializat în muzică va avea o strânsă legătură cu Centrele Judeţene de Cultură şi Casele de Cultură, cu Instituţiile care promovează învăţământul vocaţional, de la ciclul primar până cel universitar, fie că sunt de stat sau private, mediatizând acţiunile în funcţie de importanţa şi valoarea lor artistică: spectacole ocazionale, omagiale, tematice, concursuri, olimpiade şcolare, festivaluri naţionale sau internaţionale, simpozioane. Stabilindu-şi pilonii informaţionali în fiecare dintre ele, va fi mereu la curent cu noutăţile în domeniu.
Nu trebuie neglijate mijloacele moderne virtuale de promovare a muzicii, a emisiunilor muzicale, a evenimentelor artistice, a sărbătorilor rurale: paginile web, facebook-ul şi alte forme de socializare. Ele au devenit atât de utilizate încât o apariţie pe scenă, pe micile ecrane sau în undă fără o astfel de mediatizare, dublată de fotografii şi exemplificări, fie înaintea evenimentului, fie după desfăşurarea lui, este tot mai greu de conceput. Datorită lor, durata manifestării va fi oarecum mărită. Dacă nu ai fost pe recepţie, dacă nu ai avut posibilitatea să participi la eveniment, detaliile şi comentariile le vei putea accesa cu uşurinţă.
Organizarea unor acţiuni în genul „Zilele porţilor deschise” prin care publicul intră în contact direct cu realizatorii, vizitează studiourile, birourile, fonotecile, i se explică modul în care se realizează emisiunile preferate, îşi spune părerea în mod direct, faţă în faţă, îi oferă jurnalistului o perspectivă clară asupra impactului muncii sale.
Promovarea muzicii prin mijloacele mass-media, implicit a interpreţilor şi formaţiilor artistice, găsirea de modalităţi prin care să se stimuleze în permanenţă atragerea lor spre calitate şi valoare, cunoaştere şi perfecţionare, o va putea realiza doar un profesionist care stăpâneşte atât latura de specialitate, cât şi tehnicile jurnalismului. Nu de puţine ori, el se va afla în postura ingrată de-a fi acuzat, pe de o parte de cercetătorii culturii tradiţionale care-i reproşează slaba implicare a mass-mediei într-un act cultural valoros, pe de altă parte, de jurnaliştii axaţi pe actualitate, pentru care muzica va rămâne cu mult în urma ştirilor politice sau de senzaţie, chiar dacă în orice grilă de programe radio sau TV, peste 60% din conţinut este muzică.
Foto: pixabay.com
