Acum ceva timp, fiind dezamăgită de felul cum sunt atacaţi unii scriitori care-mi sunt dragi, impresia mea fiind că invidioșii îţi pot ierta absolut orice, nu însă și talentul, am scris într-un poem:
Poeţilor nu li se iartă nimic,
Nici sorii pe care i-au aprins,
Nici faptul că prea mult au iubit,
Iar după moarte, nu li se iartă –
Nici c-au murit!
Și nu li se iartă! Pentru că, studiindu-le biografiile lor omenești, în zona bârfei, mulţi încearcă să le scoată la suprafaţă mai mult defectele (și acelea inventate) decât talentul. Dar așa e omul. El se compară cu cusururile omului de talent și nu cu realizările acestuia (acolo e mai greu).
A fi scriitor însă nu este o misiune ușoară. Aș spune chiar că este una dintre cele mai grele meserii, dar și una care știe să ofere și multe bucurii în comparaţie cu alte profesii. Scriitorul n-are zile de odihnă, pentru că trebuie să muncească mereu. Și ceea ce face nu face doar pentru sine, dar și pentru generaţiile viitoare.
De aceea m-a și mirat, dar și indignat, în același timp, afirmaţia unei profesoare, reminiscenţă din perioada luptei de clasă: „Scriitorii nu produc bunuri materiale, să plece și ei la muncă!”. „Unde, doamnă? am întrebat-o eu. În Italia?” Culmea e că această doamnă predă limba și literatura română! Și le citește sau îi îndeamnă pe copii să înveţe anumite opere. Dar oare acestea s-au scris singure? Sau a munci, în opinia acestei doamne, înseamnă doar să ari pământul sau să dai cu sapa?
Dacă nu ar fi fost profesoară, poate că nu aș fi fost atât de revoltată, dar tocmai ei – profesorii care educă generaţii de copii, să nu cunoască ce înseamnă munca unui scriitor? Trist. Și atunci cum să nu afirmi:
Poeţilor nu li se iartă nimic,
Nici iubirea, suferinţa sau bucuria,
Nu li se iartă –
Nici măcar Poezia!
Doina DABIJA / UZPR