De când a început această pandemie am impresia că şi Dumnezeu s-a oprit într-un singur loc şi se uită cu mâhnire cum ne-am dezumanizat şi ne-am pierdut atât de mult înfăţişarea de om, că nici pe aproapele nostru nu-l mai ajutăm, suspectându-l continuu de ciumă, când ciuma se află în noi.
Şi-L doare. Îl doare fiecare gând şi şoaptă, fiecare rădăcină şi copac uscat. Ca şi cum, nu doar omenirea, dar şi iarna moare de gripă.
De când a început această pandemie, nu mai cântă nimeni. S-au oprit în loc toate cântecele şi doar vreunul mai cântă, din când în când, cu glasul nostru.
Şi am ajuns să ne măsurăm durerea cu compasul, încercând să ne demonstrăm unul altuia cine suferă mai mult. Găsindu-se şi câte vreunul care să-ţi spună: „Uite-te la ceas! Azi ai voie să suferi doar de la unu şi un sfert până la ora şaisprezece!”
De când… de când şi până când? Nimeni nu ştie. Nici vântul. Nici liniştea, care se aşează pe mormânt.
Şi, of! Măcar, dacă ne-am duce cu toţii la piaţă şi am cumpăra cât mai multă compasiune. Poate că nu am mai fi atât de indiferenţi unii faţă de alţii, iar această pandemie s-ar sufoca şi-ar dispărea din cauza bunătăţii noastre.
De când a început acest război, nu doar noi, dar şi toate anotimpurile mor de gripă. Doar că lor – nu le este frică.
Şi măcar dacă am şti să le urmăm exemplul şi nu ne-am lăsa sfâşiaţi de acelaşi sentiment şi i-am porunci iernii să-nfrunzească acum, în această clipă, aceasta ne-ar asculta şi s-ar umple de frunze, fără să mai aştepte primăvara.
Iar chipul nostru schimonosit de-atâta teamă ar deveni din nou – Tânăr!
Doina Dabija / UZPR
