Dacă te urcai în clopotniță, după ce murea cineva, vedeai, așa cum vedeam eu, care venisem să trag clopotul pentru mamaia Tudora, întrucât așa mă rugase ea înainte să moară, vedeai, ziceam, sufletul celui mort stând pe pragul casei, oricât de departe s-ar fi aflat casa acestuia. Dar numai dacă te așezai între două bătăi de clopot puteai să-l vezi.
Cum Dumnezeu locuia în turla bisericii de alături, aș fi putut, dacă mă săltam nițel pe vârfuri, să-i ating tălpile cu mâna. Aproape că mă speria un astfel de gând. D-asta îmi și bătea inima la fel de tare ca clopotul.
Noroc cu sufletul mamaiei, pe care l-am zărit stând în curtea casei noastre pe prag.
Se aflau un pâlc de salcâmi înaintea mea, un șir lung de case în fața salcâmilor și garduri înalte de uluci între case, dar priveam prin toate ca prin sticlă. Poate că de la bătăile clopotului venea puterea aceasta. Dacă nu cumva de la bătăile inimii mele. Ori de la sufletul tânăr al mamaiei.
Adică se putea ca oamenii să nu fie de aceeași vârstă cu sufletul lor? Din ceea ce se petrecea acum, îmi dădeam seama că da.
Tocmai pentru că era foarte tânăr, putea sufletul mamaiei să calce cu atâta ușurință pe aer, venind pe deasupra satului înspre clopotnița în care mă aflam. Călca pe bătăile clopotului, de fapt. Sau poate că pe bătăile inimii mele. Nu știam și n-o să știu niciodată pe care.
A nimerit cu foarte mare precizie clopotnița. Și dacă l-ar fi legat cineva cu o cârpă la ochi, ar fi nimerit-o.
În tot acest timp, plecase și mamaia de acasă, lungită printre flori într-o căruță. Sufletul ei se oprise la o palmă de mine, fără să zică nici pâs. Doar se uita prin frunzișul de sticlă al salcâmilor la satul prin care se plimba mamaia cu căruța. Să nu fi știut că e moartă, ai fi zis c-a pornit, cu tot satul după ea, la bâlci.
I-am văzut mai apoi sufletul coborând, nu cu mers de om, ci de suflet, din clopotniță.
L-am urmat imediat, și l-au urmat, odată cu mine, și bătăile clopotului între care stăteam. Știa că sunt în spatele lui, căci l-am auzit, în clipa în care am intrat în biserică, spunându-mi:
De aici, până aici e toată viața omului! Și mi-a arătat distanța dintre cristelniță și năsălie.
Așa de puțin?, am îndrăznit eu să întreb.
Cum puțin?, a râs, dar cu râs de suflet, nu de om, sufletul mamaiei. Sunt milioane de pași!
Am zis c-ar fi bine să-i măsor.
Nu așa, m-a certat sufletul mamaiei, făcându-mi semn să mă opresc.
Dar cum?, am vrut să întreb, însă n-am mai avut nici pe cine, și nici când.
Fiindcă tocmai atunci a intrat căruța ce-o aducea pe mamaia în curtea bisericii. Și s-a auzit un scârțâit deasupra turlei. Ceea ce însemna că Dumnezeu luase sufletul mamaiei de mână și-i deschisese ușa de la cer să intre.
M-am înapoiat repede în clopotniță. Căci mamaia mă rugase să nu uit să bat clopotul. De acolo de sus, dintre bătăile lui, se auzea cel mai clar respirația sufletului ei abia plecat de pe lume. Doar că nu atârna nici un clopot de frânghie. Îl furaseră hoții cu o săptămână în urmă. Dar bătăile îi rămăseseră?! Le auzeau toți cei din biserică. Și le auzeam și eu, care stăteam, cum stăteam mai demult, între bătăile inimii mamaiei, cu tâmpla rezemată de ele!
Ștefan Mitroi
