Durerea prelungă, neîntreruptă, naște disperare și, într-un final, resemnare. Nici nu știu care dintre aceste stări nefirești este mai grea. Deoarece disperarea constituie actul ultim uman de a lupta împotriva unei agresiuni externe, cu mișcări lipsite de coordonare și gesturi negândite, atrăgând atenția și cerând, chiar și în tăcere, încetarea agresiunii. Este modalitatea de a solicita înțelegere, chiar milă, înaintea dezastrului personal. Iar resemnarea constituie abandonul. Ultima suflare a umanității din noi, pe marginea dispariției (poate nu doar) spirituale.
Nu e simplu să trăiești, în aceste vremuri complicate. Ni se explică în ce fel îi putem întrece și, de ce nu, răni pe alții. Avem zeci, sute de modalități în care putem fi deasupra celorlalți, călcând pe cadavre sau pe corpuri calde încă. Și reținem aceste lucruri mult mai ușor decât am reține cum și de ce ne înrudim, măcar sufletește, cu alții. Ni se potrivesc perfect pozițiile de luptă, inclusiv cele necinstite. Lovim și privim încântați rezultatul.
Ajungem, astfel, să ne hrănim, bucuros, din tristețea pe care o provocăm. Să întunecăm voluntar existența celorlalți, așezând apoi înnegurarea lor printre momentele fericite ale vieții noastre. Să-i jefuim, așadar, pe cei vizați până și de aberanta liniște a renunțării la orice fel de luptă.
Foametea spiritului naște festine grotești, iar dreptul de a-i învinui pe ceilalți pentru ceea ce devenim ne este anulat de primul zâmbet fericit în fața suferinței altui om – prieten, dușman, oricine. Mai ales atunci când respectiva durere este provocată chiar de noi. Până la urmă, explicații și abile motivări se vor găsi întotdeauna. Însă adevărul este că ici politica – locală ori internațională –, nici ambițiile – personale sau de grup –, nici propriile neîmpliniri, nici visele de mărire găunoasă nu justifică imersiunea în brutala concluzie a lui Plaut: „homo homini lupus est” (omul este lup pentru om). Lupii nu își atacă până la disperare, cădere, distrugere semenii.
Trăim într-o perioadă stranie a știrilor negative. Până și veștile bune ascund pe fundal urme de frânare bruscă, de la dubii până la cvasicertitudini neliniștitoare. Contemplăm furtuna care trebuie că va veni, dar ne facem loc sub un crâmpei de tărâm însorit, izbind cu pumnii și coatele în jur. Parcă obida altora ne ajută să acceptăm iminența vijeliei ce ne va copleși, cu o necesitate indubitabilă. Cumva, nu știu cum, așteptarea pare mai puțin chinuitoare dacă o condimentăm cu suferința altora. Sau cu propria durere, atunci când ne vine rândul.
Scriu aceste rânduri cu scop deloc cinic, într-un scurt moment de liniște relativă, între episoade gălăgioase de lupte îndârjite. Pe plan politic, social, economic, cultural, peste tot se învârt buzdugane și se întâmpină cu scrâșnet și geamăt atacuri devastatoare. Uneori, pare că toți am îmbrățișat decisiv, haotic, vrajba. Și voluptatea pe care o găsim în deznădejdea celui înfrânt nu este comparabilă, ca intensitate, decât cu deznădejdea momentelor când ne prăvălim noi înșine la pământ, învinși într-un război fără sfârșit. Statutul de combatant veșnic nu ne e prielnic. Împăcarea definitivă nu e posibilă, cel puțin așa am fost învățați. Instinctele dobândesc, de cine știe unde, subiect și predicat, însoțind necumpătat strigăte de luptă. Iar de aici nu avem unde merge, mai departe sau mai aproape, fără a renunța la ceea ce a devenit felul nostru de a fi, pe un mal sau pe celălalt al fluviului disperatei resemnări. Cu toate că, sincer, nu ar trebui să fie deloc așa…
