Proiectul cultural „Ștefan Luchian: sursă de inspirație pentru identitatea și valorile naționale românești” s-a desfășurat la 2 Mai, în cursul lunii octombrie, în parteneriat cu Primăria Comunei Limanu, în cadrul programului „Cultura la Liman”. La invitația autorităților locale, la întâlnire au susținut prelegeri despre identitatea, valorile românești și personalitatea pictorului Ioana-Raluca Căruceru, Victor Postelnicu, Monica Lungu și Silvana Cojocărașu. Evenimentul s-a încheiat cu prezentarea filmului „Ștefan Luchian” (1981), în regia lui Nicolae Mărgineanu, creație devenită un reper clasic al filmografiei românești (din distribuție: Ion Caramitru, Maria Ploae, George Constantin).
Proiectul este susținut de Asociația Balkan Expert Group, cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului, prin Serviciul Dezvoltare Comunitară și se desfășoară la nivel național, prin întâlniri și prelegeri la care sunt invitați profesori, critici de artă, curatori și personalități ale lumii artistice contemporane.
Structurat în întâlniri în cadrul unor comunități diverse (academice, profesionale, vocaționale), inclusiv în rândul comunităților cu populație aparținând altor etnii, în cadrul cărora se evocă personalitatea lui Ștefan Luchian, proiectul își propune aprofundarea și promovarea conceptului de identitate națională, însumând valori precum istoria, limba, tradițiile și simbolurile specifice unei țări sau regiuni. Alegerea comunei Limanu ca loc de întâlnire și prelegeri în cadrul unui proiect cultural dedicat lui Ștefan Luchian și valorilor naționale românești nu este întâmplătoare: prezența semnificativă a comunităților diverse, precum și buna conviețuire a acestora de-a lungul timpului, reprezintă o componentă importantă a vieții localității.
Unicitatea localităților Limanu, 2 Mai, Hagieni și Vama Veche de astăzi, atât pe plan local, cât şi pe plan național și european, o reprezintă spațiul identitar, mixitatea religioasă și, implicit, culturală. Comuna Limanu este dovada vie că mai multe comunităţi pot convieţui și pot lucra împreună, la peste 200 de ani de la atestarea lor oficială, fără să aibă conflicte, într-o îmbinare între Orient şi Occident în cea mai vie formă cu putinţă. În acest context, evocarea unor personalități ale spiritului cultural românesc, așa cum este Ștefan Luchian, înseamnă mai mult decât nivelul exterior al enunțului, are ca menire consolidarea identității naționale la nivelul unei întregi comunități.
Întâlnirea lui Ștefan Luchian cu Dobrogea s-a realizat – dacă este să ținem cont de firul vieții artistului – târziu, spre sfârșitul vieții, când începuse să sufere atât de privațiuni materiale și financiare, cât și de evoluția unei boli necruțătoare. Până să se îmbolnăvească, artistul a fost un personaj monden, nu rata bătăile bătăile cu flori de la șosea, făcea ciclism, se întâlnea la Capșa cu Macedonski și Castaldi și nu lipsea de la petrecerile boemei bucureștene. Necesitățile materiale l-au făcut să înceapă să picteze biserici (în Alexandria, unde se mai păstrează câteva icoane, Biserica Brezoianu din București, azi dispărută): în septembrie 1897 semnează contractul pentru biserica din Tulcea, și astfel vine în Dobrogea, pentru o perioadă de câteva luni.
În anul 1897, Biserica „Sfântul Nicolae” din Tulcea fusese închisă pentru restaurare. În afară de câteva icoane de lemn, nu avea nicio pictură: „În anul închiderii a fost însărcinat de către Ministerul Cultelor, la pictarea bisericii, marele nostru pictor Ștefan Luchian, secondat de Artachino. Și nu au fost dus lucrarea la bun sfârșit, de vreme ce fondurile puse la dispoziție de minister nu erau suficiente și nici plătite la vreme.” (1) O altă însemnare consemnează, mai departe: „Pictura bisericii a fost făcută în întregime în 1905-1906 de pictorul Marinescu, profesor în București, sub păstoria episcopului, mai apoi mitropolit Pimen Georgescu… spre nenorocul nostru, noul pictor a distrus tot ceea ce pictase Ștefan Luchian, acoperind totul cu vopsea, sub motiv că tot ce pictase Luchian era de proastă calitate.” (2)
Pe măsură ce boala îi avansa, în iulie-august 1904, Luchian vine la băi la Constanța, apoi la Techirghiol. Cunoștea localitatea, căci mama lui, Alexandrina Luchian, era soră cu Ioan Movilă, întemeietorul stațiunii balneare și prieten cu dr. Iosif Dona, specialist în balneologie, cu studii în străinătate și care fusese numit, în 1903, medic-șef al Sanatoriului Eforie din Techirghiol, dar și un mare iubitor de artă și literatură.
Prezența la Techirghiol reprezintă un moment important în creația lui Luchian. Pictează aici atât în ulei, cât și acuarelă, peisaje marine în special, aflate astăzi în colecții private, cu o singură excepție – „Marea Neagră la Tuzla”, cunoscută și ca „Marină”, aflată în patrimoniul-Tezaur al Muzeului Național de Artă al României din București.
Prezența sa în Dobrogea, la Techirghiol și la Tuzla, reprezintă momentul când creația lui Ștefan Luchian atinge apogeul: deceniul 1900-1910. În lucrările din această perioadă, pe lângă elemente postimpresioniste, își fac loc și cele simboliste, iar toate aceste repere pregătesc intrarea în avangardă. Pictura lui Luchian, pornită de la cele mai valoroase date ale moștenirii grigoresciene, intră în reveria simbolistă și se simt influențele de Art Nouveau.
Marinele lui Luchian din Dobrogea constituie un fel de sinteză între simbolism și Art Nouveau, între aerul impresionist și noua concepție privind reprezentarea spațiului în pictură, orientată spre bidimensionalizare și spre verticalizarea planurilor, și nu către succesiunea lor în adâncime. În acest proces, Ștefan Luchian semnează modernizarea picturii românești, care poartă și o parte din marea ce scaldă țărmul dobrogean.
Natura marină din Dobrogea devine un personaj în sine și intră în universalitate, așa cum se întâmplă și cu un detaliu – poate trecut cu vederea – din creația sa din această perioadă de apogeu: mâinile personajelor pe care le pictează, culminând cu acest detaliu profund din autoportretul său – intitulat, aparent simplu, „Un zugrav”, pictat în aceeași perioadă de apogeu (1905-1907) – mâna sa care ține o pensulă – ce este și cuvânt, și sunet, și culoare – și se încrâncenează să ne spună să continuăm, să căutăm valoarea, esența.
Mâna aceea a lui Luchian ne arată tot ce-i mai frumos din identitatea românească.
Și ne mai spune ceva: timpul, implacabil, ca un pat al lui Procust, va așeza lucrurile acolo unde trebuie să fie. Așa cum s-a întâmplat și cu Luchian însuși: dacă în timpul vieții nu a fost iubit de colegi și contemporani, care au încercat să-i minimalizeze opera, astăzi vorbim despre el ca sursă de inspirație pentru identitatea și valorile naționale românești.
Ștefan Luchian nu a apucat să ajungă mai jos de Techirghiol și de țărmul de la Tuzla. Agravarea bolii, pe de o parte, la care se adaugă o perioadă istorică destul de complicată în această parte a Dobrogei: cele două Războaie Balcanice, lipsa infrastructurii rutiere, ar fi făcut deplasarea spre Mangalia și Caracicula greu de îndurat. Altfel, dacă drumul vieții nu s-ar fi încheiat, ar fi pictat, poate, în perioada interbelică, Mangalia, țărmurile de la 2 Mai și Vama Veche sau Balcicul, alături de Gheorghe Petrașcu, Lucian Grigorescu, Francisc Șirato, Jean Steriadi, Camil Ressu, Oscar Han, Mac Constantinescu, Tonitza.
Tot legat de Dobrogea, se cuvine a preciza că o parte din Ștefan Luchian a rămas aici. Muzeul de Artă din Constanța deține în expoziția permanentă cinci tablouri de Luchian: un peisaj impresionist de o poezie emoționantă – „Colț cu Strada Povernei”, „Portocale și garoafe roșii”, „Flori” și două variante de „Crizanteme”.
La Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă Topalu” poate fi admirată o pictură în ulei pe lemn: „Femeie cu copil la marginea orașului”. (3)
Rămânerea acestor „frânturi” din Luchian în spațiul dobrogean a fost posibilă prin implicarea a două personalități din acest spațiu cultural: criticul de artă Florica Cruceru, cu origini în Mangalia și Vasile Canarache, jurnalist, arheolog și locuitor al 2 Mai-ului, a căror contribuție a fost esențială la înființarea Muzeului de Artă din Constanța, în care au strălucit întotdeauna Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Mirea, Petrașcu, Pallady, Șirato, Tonitza, Steriadi, Vermont, Iser, Dărăscu… (4)
Tot aici, la Muzeul din Constanța, se află o variantă în bronz, turnată în 1959, a sculpturii „Bustul lui Luchian”, lucrare din 1908 a lui Dimitrie Paciurea, o lucrare de referință în patrimoniul scultural românesc, prin profunzimea semnificațiilor. Despre această lucrare de referință, Ion Frunzetti notează: „În busturile lucrate de Dimitrie Paciurea se simte și atitudinea artistului față de model, adeziunea la trăsătura morală pe care i-o surprinde. Emblematică în acest sens este lucrarea din 1908 – Bustul lui Luchian – al cărui chip pecetluit de suferință, dar și de forță morală și de profundă viață interioară, a găsit în sufletul lui Paciurea vibrații foarte învecinate, transmise operei cu valoarea deplinei sincerități. Paciurea l-a avut sub ochi pe Luchian în perioada progreselor bolii, când flacăra aceasta înaltă pâlpâia cu intermitențe și efort dureros, bătură de vânturile existenței neasigurate și menținută doar de uriașa sa dragoste de artă, de viață și de oameni. Lucrat în două variante, dintre care în una capul macerat de boală apare sprijinit pe mâna dreaptă, descărnată, expresivă până la obsesie, bustul lui Luchian este punctul culminant în portretistica lui Paciurea, dacă nu în întreaga portretistică a sculptorilor noștri. Intuiția psihologică, revelată de figura lui Luchian, reprezentat într-o poză de reculegere interioară și de concentare psihică, merge la esențial.” (5)
Opera lui Ștefan Luchian, într-atât de distinct personală, în care se descifrează permanența prezenței naturii locale și implicit, a quintesenței valorice a spiritului românesc, este prețioasă nu doar prin nivelul artistic la care s-a ridicat, ci şi prin drumul pe care l-a deschis și oferit artiştilor care i-au urmat, contribuind decisiv la înflorirea picturii românești în spațiul universal.
Surse de documentare:
(1), (2) https: //catedralatulcea.ro/istoric.html
(3) Florica Cruceru: „Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă Topalu. Repere identitare”, Editura Ex Ponto, 2007
(4) Florica Cruceru: „Artele la malul mării”, Editura Muntenia, 2006
(5) Ion Frunzetti: „Despre sculptori”, Editura ACS, colecția științific, București, 2018
Silvana Cojocărașu / UZPR