În anul 2007 am luat pentru prima dată parte, ca profesor de istorie, la cursurile Şcolii de vară organizate de Academia Civică la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet. La sfârşitul cursurilor, d-na Ana Blandiana şi dl. Romulus Rusan au adresat participanţilor, 50 de elevi de liceu şi 50 de profesori de istorie, rugămintea ca fiecare, în zona în care locuieşte , să realizeze interviuri cu foşti deţinuţi politic, foşti deportaţi în Bărăgan sau oameni care au avut de suferit într-un fel sau altul din cauza regimului comunist. Ele sunt necesare pentru a sprijini Memorialul cu înregistrări de istorie orală având în vedere că personalul angajat nu poate acoperi toată suprafaţa ţării, iar deţinuţii politic sunt din ce în ce mai puţini, este de fapt o acţiune contra cronometru. Este foarte mare nevoie de mărturiile acestor oameni pentru că realităţile trăite de ei depăşesc toate posibilităţile de exprimare.Persecuţiile exercitate asupra lor au fost ieşite din comun, de-a dreptul bestiale, încât puţini au putut scăpa cu viaţă, dar şi cu sufletul curat. Ioan Ianolide, unul dintre aceştia, spune că prin glasul celor care au rămas curaţi până la sfârşit, vorbeşte Hristos.
Eu sunt din Mehedinţi, iar din comuna mea natală patru tineri au murit luptând cu arma în mână împotriva regimului comunist. Este vorba de învăţătorul Vasile Luţă al cărui frate trăieşte încă la Floreşti, de Sever Popescu și Nicu Vulcănescu care au în viaţă copii şi legendarul Nae Trocan executat într-o zi sfântă, de fapt în noaptea de Sf. Ilie a anului 1953 la Penitenciarul din Craiova împreună cu alţi doi mehedinţeni: D.I.Totir şi Dumitru Năsărâmbă.
Tot din comuna mea, Floreşti, nouă familii au fost deportate în Bărăgan în noaptea de Rusalii a anului 1951, printre care şi familia mea. Din aceste motive, dar şi pentru că la Sighet am realizat o dată în plus cât de importante sunt mărturiile celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste, cei care reprezintă istorie vie pentru generaţiile tinere influenţate deseori de nostalgicii comunismului, am hotărât să răspund îndemnului organizatorilor Memorialului de la Sighet . Am făcut şi mai fac încă interviuri cu puţinii supravieţuitori ai Gulagului românesc. În amnistia morală universală acordată de mult asasinilor, masacraţii, împuşcaţii, deportaţii, nu ne au decât pe noi să ne gândim la ei şi să nu-i uităm. Dacă noi încetăm să o facem, le vom desăvârşi exterminarea şi vor dispărea definitiv în neant. Această datorie a memoriei, din păcate, se diminuează din ce în ce mai mult şi se spune că cine uită, nu merită!.
Nu este scuzabil dezinteresul general faţă de pătimiţii din istoria recentă a acestui popor, a acestui continent şi nu numai. O istorie sănătoasă, trainică, se poate scrie numai pe bază de adevăr şi numai cunoscând adevărul şi greşelile trecutului poţi face ca ele să nu se mai repete.
În multele interviuri pe care le-am realizat am ascultat mărturii cutremurătoare venite din adâncul celor mai cumplite prigoniri. Sunt patimi aproape ireale ale unor oameni care au văzut zilnic cum se murea din cauza torturilor, a foamei, a frigului, a lipsei totale de îngrijiri şi asistenţă medicală, dar se murea îngereşte. Adică erau împăcaţi cu Hristos. Temniţa a fost o şcoală a desăvârşirii în credinţă. Mica lor comunitate, deţinuţii dintr-o celulă, învăţaseră că fiecare patimă poate fi înlocuită cu o virtute prin care Dumnezeu este activ în om. Au învăţat să se iubească, să se îngăduie unii cu ceilalţi, să se rabde reciproc, să trăiască într-o largă înţelegere umană. Pe fiecare i-a ispitit Satana, dar în fiecare a lucrat Duhul Sfânt şi au biruit.
Cei mai mulţi dintre intervievaţii mei erau tineri la data arestării lor, oameni puternici din punct de vedere fizic, capabili să înfrunte , până la un punct, chinurile la care erau supuşi. Însă, toţi recunosc faptul că gradul de suportabilitate al oricărui individ este limitat. De aceea, aceşti tineri minunaţi au făcut front comun pentru a rezista cât mai mult posibil, pentru a-şi şlefui caracterele încet, treptat, prin iubire, jertfă, bunătate, dăruire faţă de colegii de suferinţă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a le cruţa semenilor şi lor înşişi suferinţa, pentru a nu îngădui murdărirea sufletului lor curat născut din curăţia lăuntrică. Erau conştienţi că aveau de purtat o cruce grea şi de dus o misiune sfântă.
Aproape toţi cei cu care am discutat recunosc faptul că singura parte pozitivă a închisorilor în care şi-au jertfit tinereţea a fost apropierea de Hristos. Temniţa a fost o universitate a dăruirii şi jertfei în care liniştea impusă mai ales celor care au stat singuri în celulă era completată cu lepădarea de grijile lumeşti. Separarea de lume era aproape totală, ceea ce a creat condiţii prielnice lucrării duhovniceşti . În libertate n-ar fi fost capabili să se dedice atât de mult rugăciunii, preocuparea de căpătâi era hrana sufletească, aveau timp şi îndemn să-şi analizeze viaţa trecută şi să-şi recunoască greşelile de care încercau să se ferească pe viitor. Acolo au început să descopere comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei, s-au însufleţit, simţeau că se face lumină înlăuntrul lor, iar fără aceste trăiri n-ar fi putut deveni modele morale, n-ar fi putut dobândi câştigul ceresc pe care simţeau că îl aveau.
Cei trecuţi prin temniţele comuniste au făcut din celulă o biserică a lui Hristos. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia faţă de ceilalţi s-a accentuat. Legătura cu Hristos devenea naturală, familiară şi permanentă, viaţa devenind de neimaginat fără El. În puşcărie Iisus Hristos a fost descoperit duhovniceşte. Temniţa a fost un îndreptar de viaţă creştină în catacombe. Valeriu Gafencu, cel care a fost supranumit „sfântul închisorilor” a reuşit să dosească o Biblie şi a ajuns cu ea în celulă. A desfăcut-o în fascicole şi acestea au circulat prin aproape toate celulele. Prin morse transmiteau conţinutul fascicolelor şi în celulele de maximă securitate. De teama că vor fi descoperiţi şi fascicolele vor fi confiscate, au memorat conţinutul lor. Când „caraliii” le-au găsit, era prea târziu. Le învăţaseră pe de rost şi-i învăţau şi pe noii sosiţi.
Deţinuţii identificau comunismul cu anarhismul, erau conştienţi că forţele anticreştine din lume sunt uriaşe iar ei erau dispuşi să se sacrifice pentru curmarea răului. În Frăţiile de Cruce se făcuse educaţie creştină şi naţională tineretului, membrii lor ştiau că un neam nu poate dăinui dacă nu-şi păstrează zestrea morală. Tinerii din Frăţii n-au pornit să cucerească politic lumea, ci să cucerească propriile lor suflete. Erau tineri, visători, fără experienţă politică dar îşi iubeau neamul şi valorile sale măreţe şi ţara în hotarele ei naturale. De aceea, se poate spune că erau în conflict cu toţi duşmanii din interior şi din exterior.
Voi vorbi concret despre câţiva dintre cei pe care i.am intervievat şi ale căror mărturii m-au impresionat în mod deosebit.
În Tr. Severin a trăit un fost deţinut politic trecut prin reeducarea de la Piteşti. Se numeşte MIHAI BURACU şi provine dintr-o familie serafică, de preoți, în care vibra sufletul milenar al acestui neam, făuritori ai României Mari. Astfel de oameni erau extrem de periculoşi pentru regimul comunist şi de aceea trebuiau eliminaţi.
Noi, severinenii, datorăm foarte mult familiei lui Mihai Buracu. Tatăl său, preotul Coriolan Buracu, a slujit în orașul nostru. Era neobosit truditor pe altarul credinţei şi al ţării! Era cinstit până la sfinţenie, deşi nu era bogat. Averea lui, marea comoară a familiei preotului, au fost cei 11 copii (doar 8 au ajuns la maturitate), 10 băieţi şi o singură fată, pe care Maria şi Coriolan Buracu i-au crescut în spiritul iubirii de neam şi de ţară şi toţi s-au dovedit urmaşi demni ai părinţilor care le-au dat viaţă. Niciunul n-a dezamăgit.
În anii comunismului nu numai acest mare român, C. Buracu, a avut de îndurat persecuţii nedrepte, dar şi toţi copiii săi. Dintre ei, mezinul, Mihai, şi-a legat mai mult soarta de oraşul nostru, Tr. Severin.
La vârsta când abia îşi încheia studiile liceale, tânărul M. Buracu a fost arestat împreună cu alţi colegi de la Liceul “Traian Doda” din Caransebeş. Venise acolo împreună cu familia , din Făgăraş, unde exiata un cult al trecutului românesc, dovadă că în zona Făgăraş a fost cel mai puternic centru de rezistenţă anticomunistă. Prin marea credinţă în Dumnezeu moştenită din familie, de la mai multe generaţii de preoţi din care descindea, M Buracu şi câţiva colegi de liceu s-au străduit să evite transformarea lor în subiecţii procesului de înstrăinare faţă de înaltele tradiţii morale şi creştine ale poporului român. Fiind la vârsta elanurilor tinereşti visau mult, dar nu apucaseră să facă nimic concret ca să-i ajute pe cei prigoniţi, batjocoriţi şi răstigniţi care reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor. Primise de la părintele său, părintele Coriolan Buracu, o educaţie de aleasă ţinută morală ori, tocmai puterea aceasta de influenţă era vina pe care nu le-o puteau ierta „tovarăşii”. Între deţinutul M. Buracu şi urmăritorii lui stătea sufletul său nepătat, nobil, virtuos şi însufleţit de năzuinţe sfinte. Nu apăra decât un crez, un vis, un ideal, o credinţă, dar comuniştii l-au catalogat „bandit” şi au acţionat în consecinţă.
El este şi va fi un reper pentru toate generaţiile, nu numai pentru tineri. O personalitate de talia lui, la acest moment, oraşul nostru nu are. La vremea respectivă tinerii răzvrătiţi împotriva comunismului reprezentau nădejdea românilor pentru vremuri mai bune. Regimul comunist a avut grijă să decapiteze România de o întreagă generaţie de intelectuali înzestraţi asemeni lui Mihai Buracu care ar fi fost dezvoltătorii culturii poporului român. Au fost promovate în schimb nonvalorile, fiind ştiut că acestea sunt uşor de manevrat.
Deşi a fost atât de chinuit în timpul închisorilor, după eliberare şi chiar după decembrie 1989, M. Buracu nu a răspuns nimănui cu mânie, cu vulgaritate sau cu ranchiună. Ne oferă, prin acest comportament, un model de creştin adevărat. În închisoarea de la Piteşti a suferit toate torturile prin care această închisoare a devenit celebră. A fost de multe ori pe punctual de a ceda, dar a rămas curat pentru că Dumnezeu l-a avut în pază. Îşi impunea ca în timpul torturilor să se gândească la lucrurile frumoase din viaţa lui trăită în libertate şi această metodă a funcţionat. Ori de câte ori era pe punctual de a se prăbuşi, se întâmpla ceva care mai îndulcea puţin tratamentul şi-l ajuta să reziste. Nu numai Mihai Buracu a simţit acest lucru. Nicolae Călinescu, C-tin Rodaş sunt alţi doi deţinuţi trecuţi prin reeducare care au simţit la fel.
C-tin Rodaş a fost atât de crunt bătut la Piteşti, încât ajunsese o masă de carne sângerândă. A fost pus pe un sac şi târât prin faţa tuturor celulelor încât ceilalţi să ia aminte ce-i aşteaptă dacă nu se conformează . În urma sacului rămânea o dâră groasă de sânge, nimeni nu credea că Rodaş va supravieţui. Acum el trăieşte la Ploieşti, abia mai aude fiindcă i-a fost spart timpanul, dar este mândru că n-a cedat.
Nicolae Popa şi-a petrecut aproape un deceniu şi jumătate în închisorile comuniste din România. După eliberare, pentru a scăpa de urmărirea şi persecuţiile Securităţii, a părăsit ţara natală, în condiţii foarte grele. El reprezintă pentru români un exemplu de verticalitate, de ataşament necondiţionat faţă de ţara în care s-a născut şi a crescut, de bun român, păstrător al religiei şi tradiţiilor româneşti. Trăieşte în SUA, la Los Angeles şi de la revoluţie a venit în România aproape în fiecare an.
L-am cunoscut în 2007, la un simpozion organizat la Piteşti în memoria victimelor reeducării prin tortură. Am stat de vorbă ore în şir şi eram cutremurată de cele ce auzeam. Nu ştia în ce mod s-ar putea face mai bine cunoscute sacrificiile generaţiei sale care în afară de năzuinţele sale sublime nu purta nimic periculos. Dar tocmai credinţa lor a fost marele duşman al regimului communist. Tinerii aceia reprezentau o elită care intenţiona să preia destinele neamului.
În închisoare, Nicu Popa a avut prilejul să cunoască multe personalităţi. Este convins că pentru perioada aceea, asocierea unei închisori cu o „facultate” era justificată. Ajungea coleg de celulă pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp cu mari valori ale culturii şi vieţii politice româneşti, oameni alături de care te bucurai să trăieşti. Erau pentru cei tineri, care nu apucaseră să-şi termine şcoala, exemple de demnitate, integritate morală, inflexibilitate în faţa tentaţiilor cu care erau ademeniţi. Oamenii aceştia erau respectaţi şi iubiţi. Parcă aduceau cu ei lumină în celulele întunecate în care Lucifer îi pândea la orice pas. Ei le dădeau forţa morală pentru a rezista cu demnitate lucrărilor diavoleşti şi le dădeau speranţa că va veni şi ziua când călăii lor vor trebui să dea socoteală, iar ei vor fi din nou liberi. Îşi doreau ca astfel de oameni să rămână cât mai mult timp cu ei în celulă, dar securiştii aveau lecţia bine învăţată: nu îi lăsau prea mult în aceeaşi formulă pentru a nu se crea între deţinuţi prietenii trainice, pentru a împiedica mişcările lor de frondă, sau, cel mai adesea, pentru a strecura printre ei spioni care să îi „prindă” cu ceva nedeclarat la anchete.
Pe lângă toate relele, închisoarea lui a avut şi partea ei folositoare. Pe N. Popa închisoarea l-a transformat în bine. I-a întărit caracterul, voinţa, l-a călit. A devenit mai bun, mai tolerant, credinţa în Dumnezeu a devenit atât de puternică încât se bucura că suferă pentru Christos. Uneori i se părea chiar că nu suferă destul. Îşi aminteşte că erau momente când lua asupra sa vini care nu erau ale lui, accepta voluntar să fie pedepsit în locul altora, bucuros că suferă pentru Christos. Odată, la Gherla, gardienii au găsit o tablă de şah, confecţionată de un deţinut din nişte deşeuri pentru a se mai distra în celulă. Gardianul a cerut imediat să iasă la raport vinovatul. Nu era N. Popa, dar a ieşit în faţă. A acceptat de bună voie să fie pedepsit şi şi-a salvat de la bătaie un coleg bătrân, care nu se ştie dacă ar fi rezistat torturii.
O viaţă creştină exemplară trăiau şi luptătorii din munţii ţării. Dintre aceştia, am avut prilejul să-i cunosc personal pe doi, aflaţi încă în viaţă. Este vorba de partizanii NICOLAE CIURICĂ şi PETRE DUICU. Amândoi povestesc despre viaţa profund religioasă pe care au trăit-o în munţi. Se rugau mult, comentau Biblia, îşi mărturiseau unii altora trăirile. În lungile nopţi de iarnă când stăteau ascunşi în adăposturi săpate în pământ pe care nu le părăseau de teama să nu lase urme prin zăpadă îşi „omorau” timpul cu discuţii pe teme religioase. Fiecare avea asupra lui Biblia sau o carte de rugăciuni. Multe întâmplări din viaţa lor de partizani le-a întărit credinţa în Dumnezeu. Nicolae Ciurică are şi acum acasă un exemplar al Bibliei de care nu s-a despărţit în toţi anii petrecuţi în munţi , carte care i-a salvat la propriu viaţa. Acest lucru s-a petrecut în următoarea împrejurare:
Iarna anului 1950/1951 au petrecut-o sub Vârful Ţarcu, aproape de locul de unde izvorăşte Timişul o parte din „banda” partizanilor din M-ţii Banatului: Dumitru Işfănuţ, N.Duicu, Iancu Baderca, Victor Curescu şi Nicolae Ciurică. Restul membrilor se aflau în alt adăpost, fără să ştie unii de alţii, din motive de siguranţă.
Deseori partizanii se antrenau în munţi, făcând exerciţii de tragere. După un astfel de exerciţiu de tragere, grupul din care făcea parte şi Ciurică a descoperit un canton şi s-au gândit să-l ţină sub supraveghere, să se convingă că nu prezintă pericol pentru ei. Ceva nu era în regulă. La scurtă vreme a apărut un pădurar, care părea că este speriat de ceva. Când s-a trezit cu partizanii peste el s-a purtat cuviincios, le-a dat să mănânce şi a promis să nu-i toarne, altfel ştia că este mereu în mâinile lor. Fiind cel mai tânăr din grup, Ciurică nu s-a putut abţine de la a cerceta cantonul mai amănunţit şi a auzit ţârâitul unui telefon. Şi-a chemat tovarăşii şi gazda şi au surprins o discuţie între miliţienii din Văliug şi o persoană care îi alerta că în cantonul lui s-a tras toată ziua. Gazda le-a spus că cel ce-i alerta pe miliţieni era brigadierul silvic din Văliug, al cărui canton se afla în preajma locului unde ei se antrenaseră. Ale lor fuseseră focurile de armă raportate. Au aflat de la pădurarul gazdă unde este cantonul cu pricina şi s-au deplasat urgent acolo. Când l-au găsit, se înserase. În grup erau cinci partizani: Ciurică, Curescu, Caraibot, Baderca şi Serăngău. După o discuţie scurtă au hotărât să intre peste brigadier şi să-l avertizeze să-şi ţină gura când îi mai aude sau vede în zonă, fiindcă altfel oricând îl pot ucide.
Ciurică era singurul dintre partizani care nu avea barbă şi au convenit că este bine să pătrundă el primul în canton, îmbrăcat în haine de miliţian, să se dea drept unul dintre cei pe care brigadierul îi alertase să vină în zonă. Aşa au şi făcut, dar i s-a alăturat şi V. Curescu, care era şi el travestit în miliţian, dar barba îl trăda că nu este ceea ce pretinde. Cantonierul a ieşit din canton alertat de lătratul câinelui şi privea uimit la „miliţianul” cu barbă. A fost imobilizat rapid, au venit şi ceilalţi şi i s-a explicat pentru ce îi fac această „vizită”. A rămas de pază, afară, Baderca Iancu, care i-a atenţionat că se aud zgomote suspecte. N-au mai apucat să se retragă, că s-a dezlănţuit iadul. Cantonul fusese înconjurat şi de ambele părţi a început să se tragă. Caraibot a fost rănit şi nu a mai putut fugi. Ceilalţi au sărit pe rând gardul din preajma cantonului trăgând continuu. S-au regăsit după o vreme în pădure, dar au observat că lipseşte Caraibot. Nu l-au abandonat, deşi erau conştienţi că este foarte periculos să revină la canton. Unii au tras cu arme şi grenade ţinându-i pe urmăritori la distanţă, iar alţii doi s-au întors în canton şi l-au ridicat pe Caraibot care zăcea pe podea. Au reuşit să se îndepărteze până la ziuă dar aveau urgent nevoie de medicamente pentru colegul rănit. Căutând în sacul de merinde pe care-l purtase pe umăr, Ciurică a descoperit că un glonţ era înfipt în Noul Testament pe care-l avea în sac. Dacă n-ar fi fost cartea, cu coperte groase şi foi multe, glonţul i-ar fi intrat în trup. Era un semn clar că Dumnezeu l-a protejat şi de această dată. Păstrează şi acum Biblia aceea împuşcată, a arătat-o la toţi cei ce-au dorit s-o vadă şi a sfătuit şi sfătuieşte pe toţi să fie convinşi că Dumnezeu este alături de toţi cei care-L ur
Povesteşte că a simţit protecţia divinităţii în atât de multe situaţii, încât nu-i ajunge timpul pe care îl mai are de trăit să-i mulţumească de ajuns lui Dumnezeu pentru că l-a avut în pază. Crede că ar trebui să meargă, precum apostolii , să propovăduiască puterea lui Dumnezeu şi tot n-ar fi de ajuns pentru cât de mult a primit în această viaţă.
Amândoi partizanii în discuţie povestesc cum în anii petrecuţi în munţi ar fi putut să-şi ia cu forţa ceea ce le lipsea: alimente, îmbrăcăminte, ţigări, etc. Însă, ca nişte foarte buni creştini s-au ferit să facă acest lucru chiar şi atunci când erau la mare ananghie. Ba mai mult, se legau prin jurământ să nu producă daune celor pe care se angajaseră să-i apere.
S-au purtat creştineşte şi cu urmăritorii lor. Nu i-au pedepsit pe cei care le făceau lor rău, decât după ce aceştia erau avertizaţi să se potolească cu faptele lor anticreştine şi inumane, dar aceştia nu se conformau. Nu au tras mişeleşte, nu au împuşcat decât spre a se apăra, îşi respectau jurământul depus la începerea vieţii de partizan.
Despre Nae Trocan în toată zona Olteniei se vorbeşte cu respect şi astăzi. Este un personaj legendar. Felul miraculos în care reuşea să scape de urmăritori , calitatea lui de trăgător de elită, isprăvile sale haiduceşti îi umplu şi acum de mândrie pe consătenii lui. Este bine cunoscută şi marea lui credinţă în Dumnezeu. Nu mânca niciodată înainte de a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce i s-a dat. A fost atât de iubit în zonă, încât mulţi refuză şi acum să creadă că a fost împuşcat. Sora mezină a lui Nae trăieşte la Craiova şi ea încă mai crede că a reuşit, cu felul lui absolut neobişnuit de a scăpa din orice pericol, să rămână viu după ce plutonul de execuţie a tras. A mers în mai multe rânduri la Mănăstirea Pasărea unde a văzut un bătrânel care se crede că ar fi Nae.
În anul 2005, părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ povestea cum au sărbătorit deţinuţii politici în 1954 Învierea Domnului la 800 de metri sub pământ, într-o mină de sare.: „Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2, 30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, religioasă tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată! Când am intrat în ascensor am intrat cântând Hristos a înviat! apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime. Cântecul a început jos, sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele două zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului. Ştiţi pentru ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, băieţi! Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei ce decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi……! Acolo erau teologi care ne învăţau dogme, rugăciuni, cântece de slavă, acatiste, orice. Noi toţi învăţam unii de la alţii. Iată cum a fost păstrată flacăra vieţii, iată cum am rămas vii”.
Ileana şi Marcel Mateescu
