Pe poeta Mioara Baciu am cunoscut-o înainte de a-i lectura învolburările lirice. Într-o vreme în care domină disprețul pentru carte, pentru creator și pentru slova scrisă în general, mi-a fost foarte greu să intru în posesia unui exemplar semnat de autoarea orașului cu plopi.
Nu știu ce bibliografie a cumulat autoarea, îmi imaginez că nu este la primele înfiorări lirice, dar volumul Așezăminte sufletești (Editura Armonii culturale, Urechești, județul Bacău, 2023), beneficiind de o cuprinzătoare prefață semnată de prof, Adina Mitroi, chiar merită o aplecare mai insistentă și lipsită de parti-pris-uri.
Până la urmă, toate cele ce sunt și se răsfață-n lumină, caută să se statornicească într-un așezământ, dar poeta nu vizează realul, felul în care existența se pune, se opune și se compune, ci se interesează de felul cum se resoarbe în subiect, în structurile interioare pentru a se împregna de omenesc, de căldură umană, în vederea aducerii lui în registrul liric și al comunicării publice. Asumat subiectiv, în condiții de trăirea nemijlocită, realul rece și indigest capătă consistență afectivă, pasională, temperamentală și, bineînțeles, legitimitate estetică, De asta nici nu ne miră că în loc să privilegieze o ontologie anume preferă subiecte, stări de spirit, sensibilități, cărora le conferă demnitate lirică, și dreptul de a figura în portativul poetic.
Două sunt motivele la care poeta revine adesea și pe care le irizează evocator și cu o sensibilitate nerepreimată: iubirea de mamă și prețuirea pentru Eminescu. Iată, bunăoară, cum întâmpină aniversarea mamei, adaosul unei noi petale colorate la floarea vîrstei și cum subliniază miracolul ieșirii din timp și persistența energiei tinerești, niciodată epuizată sau diminuată:. Mai prinzi o floare la cununa vieții./ Logodnic ți-e pe veci duhul blândeții/ Ți-e zîmbetul suav, ca roua dimineții/ În suflet porți secretul frumuseții.(…) Chiar dacă sunt și-acum departe/ Și nu te-mbrățișez pe cât aș vrea/ Îți scriu pe-o lacrimă o sfântă carte/ În care am cuprins drasgostea mea. (La mulți ani, minunea mea)
Cum spuneam, iubirea de mamă, dragostea maternă revine deseori în poezia Mioarei Baciu. Surâzi când viața ne zâmbește/ Te întristezi dac-un necaz ne-apasă/ Te-asiguri că nimic nu ne lipsește/ Cu dor pribeag ne-aștepți mereu acasă (De ziua ta, mamă)
Celălalt motiv poetic deseori adus în partitură de poetă este, cum spuneam, Mihai Eminescu. Surprinzător, poeta chiar îl distribuie într-o formulă personală, nebătătorită de mulțimea poeților conectați la ceea ce a fost și a rămas Eminescu în conștiința românească. Eminescu-i Romînia/ E tot ce avem mai sfânt/ Poartă către simfonia/ Frumuseții din cuvânt (Odă lui Eminescu)
Asemeni multor poeți care l-au omagiat pe Eminescu, poeta din Brăila recurge și ea la preluarea unor frânturi de versuri eminesciene și la integrarea lor într-un halou semnificațional rubicondic și aferaat, pentru a sublinia mai apăsat și mai convingător, unicitatea lui în peisajul culturii românești, în tentația ei de a se înscrie pe via moderna,
Se-nțelege că în afara celor două pretexte amintite autoarea ae arată la fel de in- teresată de simțământul erotic – materia primă din totdeauna a poeților – de nostalgia încercată de toți pribegii nevoiți să-și afle un rost prin Europa și de eterna iubire necondiționată de țară.
Circulă prin părțile Bucovinei o frumoasă legendă în care se spune că starea de nostalgie la români își are obârșia în prima gură de aer absorbită de pruncul nou născut, care nu se elimină în procesul respirației, ci rămâne cuibărită în interiorul nostru și alcătuiește ceea ce numim sufletul omenesc. Așadar, purtăm cu noi, oriunde ne duce destinul, dorul după spațiul din care am inhalat prima gură de aer, și acest dor nu se vindecă în cursul vieții, ci se statornicește sub formă de nostalgie și nu dispare decât odată cu eliminarea ei, ca ca ultimă suflare. Revenirea în spațiul de început – mioritic, cum îl numeștge Blaga, cel ce ne-a furnizat prima gură de aer la naștere – este dorința supremă a tuturor celor ce episodic a trebuit să-l părăsească și să se înstrăîineze de matca originară.
Or, poezia Mioarei Baciu confirmă această legendă, așa de convingător zămislită de înțelepciunea populară: Nu-i așa, românași, că vi-i dor/ Românește să râdeți în prag/ S-alungați din priviri negrul nor/ Și să vă întoarceți acasă cu drag? (Gânduri despre românii din diasporă în prag de sărbători)
Mi-am dorit această carte și cred că autoarea, dacă tot m-a inclus în baza sa de date, mă va bine cuvânta și cu alte isprăvi din viitoarele sale izvodiri lirice. O felicit pentru această carte și aștept viitoarele confirmări.
Prof. Ionel Necula
critic literar, membru al USR
