Pentru ca timpul să nu curgă anapoda, bunicul lua ața de mămăligă de la streașină și tăia cu ea anul în patru felii egale, câte una pentru toți cei din casă.
Celei mai fierbinți i se zicea vară. O vârau părinții mei în traistă, ducând-o cu ei la câmp, unde o împărțeau cu păsările cerului. Cea care mirosea a oală de pământ smălțuită cu flori se numea primăvară și și-o punea sora mai mică a mamei noaptea sub pernă, ca să viseze c-o să se mărite cu-n băiat frumos. Într-o dimineață, a găsit patul plin de cioburi, așa că n-a avut încotro, a trebuit să se mărite cu cine s-a nimerit. Pe cea mai rece dintre toate, ce se chema iarnă, mi-o dădea mie, ca să-mi țină de foame la derdeluș. Întrucât avea gust de iarbă uscată, gustul vieții lor, adică, pe ultima, numită toamnă, bunicul o păstra pentru el și bunica.
Când puii de barză învățau să zboare, noi, cei mici, întindeam ața de mămăligă în calea lor, ca să aibă unde pune pasul, dacă se întâmpla să calce greșit pe aer.
După ce culegeam via, tata storcea afară, în bătătură, strugurii cu picioarele. Cum avea însă toată noaptea nevoie de lumină, înainte de se apuca de stors, făcea din ața de mămăligă un laț cu care agăța luna de vârful prunului din fața casei. Îi dădea drumul doar când se crăpa de ziuă. Numai atunci i se făcea tatei milă! Bunica o folosea să-și cârpească viața, ce se rupea în fiecare zi în alt loc. Mai demult, cârpea cerul după ploaie, că era mereu sfâșiat de fulgere. Ca să nu se vadă, acoperea cusătura cu un curcubeu împletit din ce găsea prin grădină: albăstrele, levănțică, frunze de leuștean, floare de dovlecel, iar la urmă de tot, se înțepa în deget cu acul, pentru a putea prinde în buchet și un firicel din sângele ei! Mama își punea pe ea lumina ochilor la zvântat, ca să nu se știe a doua zi că a plâns. Dar eu știam. Venea de fiecare data lumina zilei și-mi șoptea la ureche! Atunci când murea cineva, se făcea din toate ațele de mămăligă din sat o ață lungă până la cer, ca nu cumva sufletul celui răposat să rătăcească drumul spre Dumnezeu.
Ștefan Mitroi
