Cel dintâi numit, cu prenume și nume, este acel cărturar-iluminist de la a cărei naștere, în Avrigul Văii Oltului și Munților Făgăraș, se împlinesc 241 de ani. Este omul care avea să fie considerat părintele-fondator al celor dintâi şcoli (clandestine) cu predare în limba română din ţinuturile Ardealului şi Munteniei. Și astfel, pe meleagurile sibiene izbutea să trezească dorința conaționalilor săi (copii și părinți) să înlocuiască scrisurile şi porunţiile maghiare şi germane cu latineasca limbă română, în vreme ce în Ţara Românească, reuşea să-i determine pe tinerii boierimii să renunţe la limba greacă și franceză în favoarea limbii române.
Întâmplarea face ca tot într-o astfel de dată calendaristică, însă a anului 1692, să fi văzut lumina zilei (în comuna de astăzi, Sadu) un alt învăţat ardelean: Samuel Micu Clain (1745-1806), unul dintre corifeii ”Școlii Ardelene de la Blaj”. Autor al lucrării de început: „Cartea de rugăciuni pentru evlavia omului creştin”, urmată de o alta, scrisă împreună cu Gheorghe Şincai: „Elemente ale limbii daco-romane şi valahe”.
NOTĂ: În cele două volume ale cărții intitulate ”Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească”, tipărite de Editura ”Minerva”, din București, în anul 1906, istoricul-academician Nicolae Iorga (1871-1940) scrieri, referitor la Gheorghe Lazăr: ”…a pornit de aici (n.a. Avrig) ca un dascăl sărac la copiii unei cucoane bogate din București, cei cu carte grecească pentru lume, și cu carte românească numai pentru biserică, și care a dus cu sine binefacerea acelui spirit național pe care-l răspândise dincoace, școala lui Clain, Maior și Șincai. Învățătorul unor timpuri veștede a rămas totdeauna sărac precum plecase, și într-o zi, după tulburările de la 1821 (n.a. cele cu pandurii lui Tudor Vladimirescu și cu armata fanariotului Ipsilante), în care nu și-a putut afla rostul, o căruță țărănească îl aduce bolnav de moarte în locul de unde plecase-n drumul lui de apostol. În mijlocul Bucureștiului, în marmoră, Avrigeanul pletos cu mustața mică, mușcată în clipele de amărăciune, stă în picioare, făcând o mișcare cu brațul drept, în numele spiritului, poruncește timpului să se schimbe (….) aici țărâna lui se amestecă în pământ cu a altor plugari, frați, părinți, moșii și strămoșii lui, tot iobagi de-ai lui Bruckenthal și ai altor nemeși cu cei cu copacii din vale. Un mic semn din piatră cu câteva slove arată că acest trup de sărman zace în pământul bisericii neunite, dar gândul ce a fost în el, acela e în biserica unită și în toate bisericile și casele de cărturari: el suflă slobod în largul Românii întregi”.
PS: Va trece la cele veşnice în 17 septembrie 1823 și este înmormântat în curtea Bisericii Ortodoxe „Floriile”. Şi cu toate că a trăit numai 44 de ani, cărturarul-iluminist Gheorghe Lazăr a lăsat urmaşilor săi o impresionantă moștenire cultural-patriotică. În decursul anilor, în memoria lui, ca şi în cinstirea faptelor sale, în Avrig, Sibiu şi Bucureşti au fost dezvelite şi sfinţite statui şi busturi cu chipul său, iar principalele oraşe ale ţării, ca şi unele centre comunale, au străzi, şcoli, licee, catedre universitare, biblioteci, case şi cămine culturale cu numele lui.
Ioan Vulcan-Agnițeanul/UZPR
