Bună ziua Onorabilă Doamna Stana Bunea,
Sunteți un nume consacrat în domeniul harpei clasice, concertele Dvs. desfășurându-se în multe țări, fiind și membră a numeroase asociații profesioniste și corespondentă pentru Canada a prestigiosului World Harp Congress – organizație fondată de faimoasa harpistă Phia Berghout, una din maestrele Dvs. Un cronicar muzical de la Radio România Internațional v-a prezentat ca ,,Doamna harpei cu mâinile de aur”. Premiile, medaliile și titlurile onorifice, printre care acela de Ambasador Internațional, vă conferă dreptul de a vi se adresa cu titlul de Onorabila Doamnă. Cunoscându-vă modestia, vă rog să-mi permiteți să nu mai menționez toate distincțiile pe care le dețineți și să atac direct subiectul pentru care mă adresez Dvs. și anume solicitarea unui interviu din partea revistei Observatorul din Toronto / Canada pe tema carierei Dvs. artistice. Sunteți de acord?
SB: Cu mare bucurie și mulțumiri, cu atât mai mult cu cât Observatorul este cel care a găzduit debutul meu publicistic în poezie în anul 2004.
Obs.: Când ați știut că veți deveni artist și om de cultură?
S.B.: Artist te naști! Am știut încă decând înzestrată în copilărie cu o voce ieșită din comun, care cuprindea registrele de contraltă și inclusiv soprană de coloratură, cântam cocoțată prin copacii din grădină, să fiu auzită de toți trecătorii. ,,Debutul” oficial a fost cu ,,Foaie verde ca aluna, sunt la mama numai una…” tot printre copaci, în pădurea de la Drăgănești Vlașca, într-un concurs regional, când am fost trimisă la studii la Liceul de Muzică nr. 2 din București (G.Enescu). Atunci a început și munca, iar fiecare zi este un început… Cum visam să cunosc și tot despre toate pe lângă programa școlară, din ziua în care am avut prima dată acces la cărțile bibliotecii din cartier, pasiunea cititului m-a stăpânit mereu. Om de cultură devii prin carte!
Obs.: Ați știut din vreme că harpa este instrumentul Dvs. preferat?
S.B. Nu. Am început studiul la vioară la 9 ani. Am văzut harpa desenată în metoda de vioară. Despre harpă, tot la 9 ani, mi-a vorbit prima dată bunicul meu matern, Stan Chiosea, fost erou la Mărășești, decedat la doar 42 de ani în urma unui tragic accident. Eram internată în spital, fiind eu însămi pe punctul de a muri. Mi-a apărut ca într-un vis și dându-mi mâna să mă ajute să trec un fel de râu, la o câmpie verde, mi-a spus că acolo ,,sunt îngeri care cântă la harpă”. Am revenit, scuturată de o asistentă medicală care striga din toate puterile ,,D-le Doctor, veniți că moare!…”
Obs.: Cum ați ajuns la harpă, având în vedere că ați fost formată ca muzician în România, pe vremea dictaturii ceaușiste, harpa fiind un instrument foarte scump, supranumit și ,,regal”?
S.B. Nu este numai foarte scump, ci și dificil de stăpânit pentru nivel de măiestrie! Eram în clasa a V-a la Liceul de Muzică G. Enescu, toamna. În căutarea unui pian pe care să mă joc improvizând melodii (nu știam că deja începusem exercițiile pentru formația de muzicoterapeut…), am deschis ușa unei clase. Am văzut un tablou plin de lumină și culoare: o harpă, o elevă și o profesoară, cu chipuri ca în picturile renascentiste cu îngeri. Nu mi-am amintit chemarea bunicului din vis, dar mi-am zis că ,,așa este în Cer, vreau să fiu și eu ca acolo!” M-am alăturat colegelor începătoare din anul meu. Am atins corzile harpei!… Spre uimirea, dar și tristețea profesorului meu de vioară, care vedea în mine o viitoare mare violonistă, am cerut cu insistență transferul la clasa de harpă. Pe la Crăciun eram harpistă! De atunci dragostea pentru acest divin-regal instrument m-a ajutat să depășesc toate obstacolele de ordin spiritual și material. Dintre cele 10 eleve începătoare, am fost singura care am răzbit. Harpele pe care cântam aparțineau instituțiilor, erau rusești, de slabă calitate, iar partiturile le-am copiat de mână până târziu, când a apărut xeroxul. În toate vacanțele școlare și universitare eram ,,scrib” de note muzicale.
Obs.: A fost formația Dvs. primită în școala românească de atunci suficientă pentru a face față concurenței specifice lumii muzicale și nu numai?
S.B.: Da, fără nicio îndoială! Am avut trei minunate profesoare în România, la București: Ioana Caracotta și Ioana Brustur la Liceul de Muzică G. Enescu și Maestra Liana Pasquali, considerată întemeietoarea școlii românești moderne de harpă, la Conservatorul C. Porumbescu. De la fiecare am primit câte o comoară de știință a cântatului la harpă. Celebra harpistă și profesoară Phia Berghout, întemeietoarea Congresului Mondial de Harpă, a recunoscut cu multă modestie, că nu are ce să-mi dezvăluie la nivel tehnic. În Olanda, la Maastricht, am lucrat pentru lărgirea repertoriului și perfecționarea interpretării, având la dispoziție pentru prima dată o harpă excepțională. În plus mi s-a deschis perspectiva carierei solistice imternaționale. Aș dori însă să subliniez că și la nivelul școlii de cultură generală, începând cu prima mea învățătoare, D-na Sofia Stăncescu, iar după aceea la Liceul de Muzică G. Enescu, am avut profesori de mare calitate, care insistau să nu fim simpli ,,lăutari”! Aș fi putut să merg la orice facultate după terminarea liceului. Unii colegi au mers la medicină, la litere, sociologie, sau ASE.
Obs.:Care au fost cele mai grele momente ale carierei Dvs. de instrumentist?
S.B. Trebuie să precizez că harpa este un instrument care cere o condiție fizică și pregătire psihică de sportiv de performanță, impunând un antrenament pe măsură. O zi de nestudiu se recuperează în trei zile. Am avut nu puține momente grele, începând cu propriile probleme de sănătate, dublate și de o emotivitate excesivă și mai ales de lipsa unui instrument personal. Apoi la fiecare treaptă a fost concurența neloială, bazată pe influența relațiilor de familie, sau apartenență la grup de interese. Invidia colegilor din orchestră a fost o altă ,,boală” de care a trebuit să mă apăr. Bătălia a fost continuă, dar aproape toate porțile mi-au fost închise între 1987-1989, când pe scenele din România recitalurile îmi erau sabotate prin imposibilitatea de a avea acces la harpă (uneori chiar în seara concertului), iar internațional, mi se arăta viza de ieșire din țară, dar pașaportul nu-mi era înmânat. La Simpozionul European de la Nuremberg din vara anului 1989, unde eram invitată să reprezint România cu recital, absența mea a fost remarcată în mod special. Timpul afectat recitalului pentru România nu a fost acordat altei interprete din altă țară și s-a păstrat un minut de reculegere, cu tot publicul în picioare, ca pentru un mort! Era exact starea pe care eu o trăiam acasă, ,,vizualizând” cortina de fier!
Obs.:Cum ați depășit aceste momente dificile?
S.B. Toate momentele dificile le-am depășit prin determinare, fiind conștientă că misiunea mea este să-mi servesc Țara și neamul românesc cu puterea talentului dăruit de Dumnezeu. În plus, am fost și sunt convinsă că vibrațiile muzicale, chiar dacă nu sunt auzite de oameni și aplaudate, contribuie la armonia Planetei. Pentru aceasta, mai întâi m-am luptat cu slăbiciunile de ordin fizic (și continui și astăzi…). Când am pierdut temporar auzul, am învățat să ascult sunetul cu inima, când am avut degetele aproape anchilozate, am învățat o tehnică bazată pe relaxare perfectă și proiectarea energiei interioare pentru producerea acestuia. Când aparițiile publice în Țară mi-au fost limitate, iar posibilitatea să ies la nivel internațional refuzată, am continuat să studiez pe harpa care era a Teatrului de Operetă și să-mi diversific repertoriul. Moral, m-am simțit fericită că nu mi s-au tăiat mâinile, așa cum s-a întâmplat cu pianistul Li-Min-Cean în China comunistă, după ce luase Premiul I la festivalul G. Enescu de la București. Când mi-am dat seama că nu voi mai avea deloc acces la harpă de concert, am cerut-o în rugăciune la Icoana Făcătoare de Minuni a Sf. Ana, de la Mănăstirea Bistrița/Piatra Neamț (aveam doar 25 de lei în carnetul de economii…), iar miracolul s-a produs! Când am depășit toate aceste obstacole, a căzut dictatura și din 1990 mi s-au deschis toate orizonturile pe care am putut să le ating fără compromisuri. Eram pregătită să primesc libertatea!
Obs.: Ce v-a motivat să perseverați în devenirea Dvs. ca solist al harpei?
S.B.: Obligația de a-mi împlini menirea, implicit sporirea ,,talantului” primit la naștere și dragostea pentru acest sublim instrument. Hector Berlioz, spunea că atunci când se află în fața unei harpe simte nevoia să îngenuncheze. Cred că acest sentiment mistic mă încearcă și pe mine în fiecare zi. Harpa bine acordată, este simbolul Duhului Sfânt! Supranumită și ,,instrumentul îngerilor” este singurul instrument terestru care poate să redea ceva din armonia sublimă spirituală. În Cer, Ierarhiile Divine cântă. Sunetele odată emise reverberează la Infinit… În corpul harpei terestre armonicele sunetelor se întrepătrund la fel. Bineînțeles că materia are o limită până la care rezonează. Elevă fiind, când veneam din vacanță, lipeam urechea de tabla de armonie să aud finețea armonicelor sunetelor. În dorul de Infinit… mi se întâmplă să fac acest lucru și acum!
Obs.:Dacă ar fi posibil să întoarcem timpul înapoi și ați fi pusă din nou în situația de a vă alege profesia, ce profesie ați alege?
S.B.: Cu certitudine că dacă revenind în timp împrejurările ar fi aceleași, aș alege tot harpa. Nu am avut nicio clipă de regret, decât pe acela că nu am putut să cânt mai mult decât mi-au permis condițiile personale și sociale.
Obs.: Ce ați sfătui acum pe un tânăr care ar avea de ales o profesie?
S.B.: În actualele condiții socio-economice mondiale, pe orice tânăr care alege ca profesie domeniul artistic, dacă nu este susținut de o familie bogată, l-aș sfătui să-și dubleze formația și cu o alta care să-i asigure autonomia financiară, pentru a nu fi obligat să accepte compromisuri de niciun fel. Este ceea ce eu am făcut în Canada, când am reluat studiile universitare la aproape 50 de ani. Iar pe aceia care aleg muzica, în calitate de muzicoterapeută, i-aș sfătui să cânte până la 120 de ani, chiar dacă nu se produc în public. Dealtfel cred că muzica și în mod special studiul unui instrument muzical ar trebui să fie obligatoriu în orice școală. Muzica este singura activitate umană care solicită și stimulează ambele emisfere ale creerului în același timp.
Obs.: Mulțumindu-vă pentru generozitatea răspunsurilor, ce ați dori să mai adăugați pentru cititorii revistei Observatorul?
S.B. Cititorilor le mulțumesc pentru răbdarea de a fi citit interviul și îi rog să se aboneze și la Observatorul editat pe hârtie. Sunt încredințată că numai scrisul pe hârtie și imprimările muzicii pe CD pot rezista timpului. Este motivul pentru care eu continui să imprim ceea ce cânt la harpă și să tipăresc ceea ce scriu.
Anul acesta am lansat HARPA REGALĂ (al 5-lea CD, înregistrat la Montreal ca producător), iar HARPA DE CUVINTE – Jurnal în versuri (vol. I-V) publicat deja, a ajuns la vol. VI.
Cartea în proză VISE PREMONITORII, sper să iasă de sub tipar în vara aceasta, tot în România.
Aș dori să mulțumesc din nou Observatorului pentru interviul solicitat,
Lui Dumnezeu pentru misiunea artistică încredințată, apoi acelora care mi-au pus piedici, care, cu sau fără voia lor, au fost ștachete spre saltul la înălțime. Mulțumesc tuturor acelora care m-au ajutat să realizez saltul.
Mulțumiri speciale familiei prin care am moștenit talentul, mamei mele Rada care a fost o clarvăzătoare a destinului meu, școlii românești, profesoarelor de harpă, colaboratorilor în plan artistic și cu deosebire soțului meu Victoraș Georgescu, fiind acela care ,,se jertfește” zilnic alături de mine pentru a putea să sun ,,instrumentul îngerilor”!
Montreal, joi 17 mai 2018 +) Înălțarea Domnului.
