Camelia Florescu-“Nu-s o fată ca oricare”
Editura Smart Publishing, prefaţă Alex.Ştefănescu
Nu ne naştem poeţi ca să facem poezie, ci cu siguranţă poezia naşte poeţi. Aceştia aleg calea către public indiferent de scopurile lor imediate şi se încorporează ori în inimă, ori în creier, ori în poezia transcendentă, ori în creaţia imanentă. Bijuteriile pot fi alese pentru a administra drogul necesar evadării dintr-o lume searbădă, care sufocă sensibilităţi camuflate în diferite atitudini. Cosmosul construit din imagistică şi semnificaţii devine lucrul cel mai de preţ într-o lume mercantilă. Nu întâmplător bijuterie este kosmima>cosmos (lb.greacă)…
Astfel am ales să introduc în scenă o fată care se singularizează încă din titlul volumului “Nu-s o fată ca oricare”, dacă acceptăm varianta poeziei subiective, de tip identificator, prin care scriitorul îşi scrie propria experienţă. Camelia Florescu simte că are o responsabilitate faţă de viaţa oferită cu bucata fiecăruia în parte: “Mă ţip într-un fluier şi-n anii lumină/Ce-ncet, fără veste la tâmple mi-albesc”(“Cuţite de ger”). Preocuparea pentru exigenţă transpare în text, simţindu-se forţată nota sub mode sau reguli ale unei societăţi conformiste: „Sub staniolul acestor cuvinte/se-ascunde totuşi disperarea mea”(„Sens giratoriu”). Frica de final, de cădere în abis, apare adesea în textele scriitoarei, vocea devenind profetică prin ecou. Plecarea treptată a celor apropiaţi şi circularitatea defectelor umanităţii transmit teamă de viitor: „Nimic nu e mai grav/decât un sens giratoriu”(p.70). Plasticul vremurilor pe care le trăim ne acoperă încetul cu încetul fatidic.
Rămân „Anotimpuri” suspendate, „Rădăcini” ritualice, „Zona confuză a dragostei” din nenuntiri, „Serpentine” sociale şi o fiinţă „Nelocuită” decât de „zeii mei de humă”. Dumnezeu este croitorul care „cârpeşte” viaţa plină de amar: „Şi zeii mei de humă/Mă locuiesc blajin/Iar Dumnezeu cârpeşte/Desaga-mi de pelin”(„Nelocuită”). Se întrevede soluţia unei regenerări prin bucolic şi prin migrarea în miraculos: „Se-aude-a iertare, miroase a pască/Aprilie sălbatic prin vii s-a vărsat/Se-adună copiii ciopor să privească/Cum intră prin crengi primăvara în sat”(„Aprilie”). Scriitura volumului se înscrie într-un postumanism necesar. Nou-născuta poezie ar putea să compenseze vulgaritatea realităţii. Întorcerea către un spaţiu mitic al berzelor „lascive”(„Zână primăvară, fată despletită”), „discrete”(„Aprilie”), „leneşe doamne cu trupul firav”(„Cireşe de mai”), ar permite transmutarea în „faşa narciselor” şi în „faşa cuvintelor”. De la narcise la cuvinte este cale scurtă, cuvintele rostesc flori în poezia fetei care se străduieşte să ne spună o „poveste”: „Partea asta de poveste parcă-i scoasă din banal”(„Plâng gutuile-n ferestre”). Felul în care îşi spune povestea este specific unei identităţi dislocate, care adoptă exprimare regională din dorinţa de a se întoarce prin limbaj la locul naşterii: „Pentru zilele în care toată fiinţa te duru/Te îmbrăţişez în gânduri…”(„La mulţi ani şi sărut mâna!”). Folosirea perfectului simplu este demonstrativă, scrierea primind astfel un element regional specific zonei din care provine autoarea. Dislocarea devine astfel identificabilă prin dialogismul prezent la nivelul limbajului. Substanţa poetică este sugestivă. Umerii devin concretizaţi în secvenţe temporale sau meteorologice („umerii iernii”, „umerii serii”, „umerii ploii”). Genele sunt „de zăpadă”, „ochii de trifoi”, iar toamna devine un bolero mortuar-senzual („ca un fado senzual”). Senzualitatea transcende din elemene dionisiace – vin, struguri, must: „vinul ei degustat”, „vinuri de cramă”, „strugurii pe care i-ai iubit”, „În sân cu strugurii din vii”, „Pe toţi strugurii din vie/Mi-am mustit nefericirea”(„Rug de sare-amară”).
Moartea, timpul, iubirea se combină într-o poezie procesuală, aflată în derulare, lângă care pândeşte poeta să poată fura din esenţă: „Să pândesc albul zăpezii/Într-o ciută preschimbată”(„Du-mă,tată!”). Se încearcă încălcarea pactului cu realitatea şi se trece în cealaltă lume măcar temporar: „Eu ştiu că-n mine creşte de-acum o disperare/Înaltă, ascuţită, ca ceaţa din fereastră”(„Eu ştiu că va veni o zi”) Moartea se regăseşte în „cruci albastre”, „mal de ceară”, „ştreangul nopţii” sau în structuri obsesive care surprind oase, „saci de oase”, „camioane de oase”. Nenorocul împrăştie speranţa de a fi iubită, iar nenuntirea oferă şansa de a nu uita vreodată ce a însemnat o bucată de iubire: „Nu mi-am nuntit albastru rug anume/Dar s-a-ntâmplat aşa să-ţi trec prin gânduri”(„Nu mi-am nuntit anume”).
Dislocarea prin „serpentine” a textului în imanenţă ne oferă viziunea unor „Defectivi” care nu reuşim în propria noastră poveste să ne găsim „haina”potrivită: „până la urmă/toţi purtăm haine/prea mari sau prea mici pentru noi!”(„Defectivi”) Societatea apare îndulcită cu o trimitere antonpanescă în cetatea magică a prăvăliilor din Lipscani aburite de vestea apropierii unui Crăciun apropiat de mistic: „Prăvăliile din Lipscani/se iţeau/obosite de iarnă/ca nişte păpuşi adormite/întinse pe o sfoară./Moţul lor/se ridica din aburii urbei”(„Lipscani”).
Şi pentru că nu pot rata o fărâmă din somnul din această noapte, mă opresc aici…Puteam continua, dar vă las să descoperiţi „Orele desculţe dintr-un semn de carte”(„Orele desculţe”, Camelia Florescu)
Ioana Reiter-Sandu / UZPR
