Un an de eternitate
Anul 1917 a fost, poate, cel mai trist din toată istoria Bucureștilor. Abandonată de guvernul legal, părăsită de Armată, jefuită de ocupanții vremelnici, practic la cheremul unor trupe de mercenari bulgari, turci, unguri sau austrieci, Capitala se zbătea sub cea mai cruntă dictatură din istoria sa modernă. Jurnalistul Constantin Bacalbașa scria în Memoriile sale (Capitala sub ocupația dușmanului, Ed. Vremea, 2017) că germanii au jefuit „sistematic” tot ce au găsit la București, de la alimente, la material rulant, și de la mașini de scris la… microscoape. Până și câinii vagabonzi, spun gurile rele, au fost strânși de pe străzi și trimiși în Germania ca să fie făcuți săpun. Nici bulgarii nu s-au lăsat mai prejos: după ce s-au stabilit la Capșa și au arborat pe clădire steagul bulgar, au răpit până și moaștele Sfântului Dumitru cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, sub pretext că le-ar aparține, fiind opriți, în extremis, la Giurgiu, la ordinul lui Mackensen, speriat de revolta bucureștenilor.
Guvernator și stăpân absolut al Capitalei era mareșalul August von Mackensen, zis și „cap de mort”, pentru hârca ce și-o aplicase pe chivără, zis și „spărgătorul de fronturi”, și a cărui glorie s-a prăbușit definitiv la Mărășești (august-septembrie 1917), când a aflat pe pielea lui ce înseamnă românescul: Pe aici nu se trece! Din tot acest dezastru ne-am ales și cu un lucru bun: Mackensen a dispus amenajarea unui nou cimitir, situat la „marginea” de atunci a orașului, în prelungirea Cimitirului Bellu, și destinat eroilor militari. De atunci, aici își dorm somnul de veci, de-a valma, eroi de la Turtucaia, militari francezi și italieni, inclusiv voluntari musulmani din Algeria și Maroc, generali, revoluționari comuniști căzuți în lupta cu „dușmanul de clasă”, etc. Nu fără surpriză, descoperi printre pietrele tombale abandonate, locurile de veci al lui Aurel Vlaicu, al generalului Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz, al lui Nicolae Iorga, ori al Mariei Antonescu, ba chiar, mai nou și al liderilor comuniști, alungați din Mausoleul din Parcul Carol, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe-Maurer, acesta figurând chiar la Academicieni.
În perioada interbelică, Cimitirul Bellu Militar s-a extins, construindu-se chiar o Capelă, pictată de Arthur Verona și Dumitru Belizarie, doi artiști „agreați” de Patriarhul României, Elie Miron Cristea, după ce îl incluseseră pe filosoful Nae Ionescu între diavolii care îi judecau pe păcătoși, în scena Judecății de Apoi, din pridvorul Catedralei Mitropolitane. Pictura originală, o „plată” pentru disputele ideologice în jurul adoptării Calendarului iulian, rezistă și azi, deși ar merita o restaurare urgentă. Tot aici a concesionat și Academia Română o parcelă generoasă, rezervată exclusiv pentru „nemuritori”. După vremi și clipă posibilități, mormintele sunt mai mult sau mai puțin îngrijite, fiind vegheate de cenotaful ridicat de Uniunea Artiștilor Plastici, pentru academicienii pictori, împodobit cu o replică a „Rugăciunii” lui Brâncuși.
Coincidență sau nu, cu doar un an înainte de moarte, profesorul Alexandru Surdu a publicat, pe speze proprii, un frumos Album ilustrat (București Capitala eroilor Patriei Române, Ed. Integral 2019) în care descrie pe larg Monumentul eroilor de la Turtucaia din acest cimitir, reținând și deviza: Amintiți-vă de eroii nemului! Era felul discret și generos al profesorului Alexandru Surdu de a omagia eroii, de a pune în valoare simbolurile naționale, prezente peste tot, pe cruci și pe morminte: „Chiar dacă vom fi alungați cândva din istorie, cum ne-au dorit-o și ne doresc țările învecinate, chiar dacă vom fi ultimii reprezentanți ai Romanității Orientale, vom lăsa în urma noastră Mormintele și Monumentele eroilor neamului, iar dacă le vor descoperi cândva arheologii viitorului, vor ști că aici a fost, odată ca niciodată, Capitala Eroilor Patriei, și că aici au bătut, o vreme, clopotele recunoștinței” (op.cit., p. 11).
Destinul face că tocmai în acest loc încărcat de istorie să-și găsească liniștea de veci, prematur, spunem noi, și profesorul Alexandru Surdu. După datină, a poposit și el în capela vegheată de sfinții cu ochii scurși, pictați de Verona și Belizenie, plâns de prieteni, și de puținele rude. Se spune că moartea își ia partea, indiferent de voința sau speranțele noastre. În basmul Tinerețe fără bătrânețe este descris „literar”, momentul despărțirii de cele lumești. Privindu-l pe Prietenul drag, de care mă despărțisem doar cu o lună înainte, am avut impresia crudă a lucrării timpului. Omul ce zăcea neputincios în sicriu, îmbrăcat în haine de gală, nu era nicidecum frumosul, zâmbitorul și puternicul Alexandru Surdu. Era un străin, în trecere pământeană, înhățat nemilos de destin. Am participat și la ceremonia de înhumare. Onorurile, omagiile și promisiunile de atunci s-au risipit ca fumul.
La un an de la trecerea în eternitate a lui Alexandru Surdu, o mână de prieteni, cu sprijinul discret al familiei, am reușit să-i ridicăm la căpătâi o Cruce de marmură și să punem pe placa sa tombală, o placă de granit cu deviza: Semper fidelis, usque ad mortem. Este însăși crezul de viață al profesorului Alexandru Surdu, înscris și pe scutul Cavalerilor Marmațieni, organizație pe care a înființat-o și sprijinit-o până în ultimele clipe de viață. Slujba de Parastas, oficiată de trei preoți, a închis un ciclu. Sufletul profesorului Alexandru Surdu se poate odihni liniștit între stele. Cele lumești s-au împlinit. În cartea sa, De la Marea Unire, la România Mare (Ed. Moroșan, 2019), profesorul Alexandru Surdu ne spunea că a fost o vreme când „bucuriile simple” ale vieții erau posibile. Oamenii erau liniștiți, scriitorii își finisau operele, filosofii „ascunși prin garsoniere” analizau lumea. Apoi au venit marile calamități „Șobolanii ciumei”, figurat vorbind, molimele „roșii”, „galbene” ori „verzi” au cuprins lumea. Alexandru Surdu era un optimist. A crezut până în ultima clipă în deviza lui Spinoza: Cine se ascunde bine, trăiește bine. A crezut, dar nu s-a ferit. O „coadă de șoricel” l-a dat de gol. A plecat la stele și ne-a lăsat nouă să păstrăm intacte simbolurile. Acolo, în cimitirul creat de Mackensen pentru militarii de toate națiile, odihnește un Uriaș. Și pe oasele lui se sprijină, mereu vie, istoria neștiută a lumii.
Marian Nencescu
