O călătorie în Tunisia, țara situată în partea de nord a Africii, pe coasta Mării Mediterane, înseamnă începutul unei noi cunoașteri atât peisagistice, cât și umane, manifestate în multitudinea aspectelor sale: istorice, arheologice, culturale, gastronomice.
Peisajul Tunisiei este unul contrastant, cu suprafețe întinse de deșert, munți, podișuri, câmpii, lacuri, cascade. Cum este și firesc, marea fascinație a constituit-o deșertul, pe care l-am văzut pentru prima dată.
Am parcurs cu autocarul drumuri lungi, fie asfaltate, fie bătătorite.
Am călătorit înclusiv pe șoseaua Paris-Dakar pentru a ne deplasa la locul unde se află platoul de filmare pentru filmul „Star Wars”.
Suprafețe nesfârșite de nisip ni se derulau în fața ochilor, plane sau acoperite cu mici movile pe care creșteau doar smocuri de ierburi, care uneori erau atât de mici, încât păreau bulgări de pământ sau căciulile unor oameni.
În drumul nostru am trecut pe lângă depresiunea Chott el Jerid, cu aspect albicios, din cauza sării pe care o conține, ale cărei cristale străluceau în lumina soarelui.
Utilajele de recoltare a sării pentru uzul oamenilor se aflau la lucru.
Am poposit, la un moment dat, lângă o formațiune geologică denumită Gâtul Cămilei, datorită formei pe care o are.
Înainte de locul unde s-au făcut filmările, șoseaua a devenit senzațională și pentru o clipă ne-am putut considera participanți la un raliu.
Totul devenise o pustietate deplină, invadată de lumina strălucitoare a soarelui, un bun prilej pentru a admira mirajul optic, „Fata Morgana”.
M-am gândit dacă nu cumva ne aflam pe unul din spațiile prezentate în basmele noastre populare: peste nouă mări și peste nouă țări sau unde a înțărcat dracul copiii.
Ce am găsit la locul filmărilor? Temperatura aerului de 37 de grade, deși ne aflam la jumătatea lunii mai, ora 10,30, căsuțe de forma unor corturi construite într-un spațiu circular, câteva tarabe și un tânăr ce ne îmbia să ne fotografiem gratis cu cămila lui care părea destul de prost hrănită. Am rămas uimită de câtă corectitudine exista în omul acesta simplu și sărman.
I-am dat un dinar și mi-a dat în schimb un trandafir al deșertului.
Ce este acesta? O formațiune în formă de floare, care se formează prin solidificarea nisipului din deșert, cuprins în vârtejul vântului „scirocco”.
Astfel de formațiuni, de diferite mărimi, se află la vânzare în multe locuri, fie din deșert, fie din diverse localități.
Cea mai senzațională experiență trăită în deșert cred că este însă cea a plimbării cu ATV-ul și cu cămila.
Am fost foarte plăcut impresionată de relația de prietenie și obediență pe care o cămilă o manifestă față de stăpânul ei.
Aceste animale atât de puternice știau cu exactitate când să se coboare și când să se ridice cu mișcări lente și grațioase pentru a-și plimba turiștii. Îngenunchiate păreau cufundate într-o rugăciune.
Plecau în caravană, cu beduinii și puii lângă ele și se sincronizau perfect.
Deși pe spatele uneia din ele nu s-a urcat niciun turist, s-a ridicat asemenea celorlate și și-a mișcat piciorul în semn că cere drum. Participau parcă la un ritual religios, îngenunchiate păreau cufundate într-o rugăciune, plecate la drum, se deplasau parcă spre o țintă îndepărtată, necunoscută. Cu toate acestea, plimbarea pe o cămilă presupune foarte multă prudență.
Ce or fi vrut oare să spună cu răgetul lor?
Eu am preferat o senzațională plimbare cu ATV-ul condus cu mult profesionalism de un șofer tânăr, peste vârfuri și laterale de dune. La locul de popas, un beduin ne aștepta cu sticle de cola. Din nefericire, ora la care am ajuns, ne-a privat de fascinația asfințitului de soare.
Deșertul își are liniștea, dar și zgomotul și capriciile lui. Deși era o zi însorită, pe vârful dunelor era spulberat nisipul și aparatul meu de fotografiat a cunoscut botezul deșertului.
La o săptămână după plecarea noastră, presa românească a informat că în deșert a plouat puternic timp de două zile.
Parcurgând distanțe mari prin deșert, am simțit o puternică destindere și înclinație spre visare, spre pierdere în absolut. Ce poate fi mai plăcut decât să te afli în acest spațiu pur, în care energiile cerului converg nestingherite cu cele ale pământului, departe de zgomotul unei lumi aflate într-o agitație continuă, nervi, grabă, claxoane, înjurături?
Deșertul nu înseamnă însă numai pustietate, ci și apă și vegetație dătătoare de viață și frumusețe.
Impresionante în acest sens sunt cele două cascade: Chebicka și Tamerza și oazele de palmieri.
Ambele cascade se află în spații izolate, între munți stâncoși, de culoare maronie sau roz-maronie și cad cu zgomot dintre stânci. Apa cascadei Chebicka se adună într-un iaz de culoare turcoaz și se pierde printre palmierii ce acoperă valea într-o priveliște, poate unică în lume, în timp ce apa celeilalte cascade îți oferă posiblitatea de a-i urmări limpezimea într-un spațiu deschis, după ce se prăvălește cu zgomot dintre stânci.
Aici, în aceste spații miraculoase și izolate, potrivit spuselor ghidului nostru, Tania Jula, romanii își pregăteau trupele pentru luptă.
Aici, în inima deșertului, Tunisiei i-a fost dat să se bucure și de un alt dar, trei oaze de palmieri, cultivate în localitatea Douz de către coloniștii francezi.
Am pătruns în cea mai mare dintre ele și am fost uimiți de modul original în care este concepută și administrată. Are 300.000 de palmieri, alei asfaltate, 200 de izvoare, sistem de irigații și o agricultură intensivă.
Printre palmieri cresc arbori și arbuști, precum: rodii, curmali, banani, pe trunchiurile acestora cresc plante cățărătoare.
Am asistat și la o demonstrație de polenizare artificială a palmierilor, realizată de un bărbat în vârstă de 60 de ani, care foarte sprinten s-a cățărat desculț până în vârful acestora unde se aflau florile cu polen.
Aici, palmierii ne-au oferit clipe de liniște, încântare și o sursă inedită de cunoaștere, în timpul călătoriei noastre, am avut însă posibilitatea de a le cunoaște și fața lor mai zgomotoasă.
În dimineața primei nopți petrecute într-un hotel din Hammamet, ne-am trezit într-un vuiet neobișnuit și cu geamurile zornăind. Vremea, care seara fusese foarte plăcută, acum își arăta capriciile. Ploua, bătea vântul prin palmierii din curtea hotelului, făcând un zgomot diferit de tot ceea ce auzisem până atunci.
O oază de verdeață o oferă și grădina botanică existentă pe domeniul lui George Sebastian, un român stabilit în localitatea Hammamet.
În funcție de relieful zonelor prin care am trecut, pe teritoriul Tunisiei, am putut admira plantații de măslini, rodii, curmali, grâu, viță-de-vie, rozmarin, eucalipt, cactus, ficus, flori de leandru și mai ales de bougainvillea, într-o diversitate de culori.
Am fost impresionați de utilitatea unora dintre ele, precum garduri făcute din frunze uscate de palmier sau din cactuși vii pentru lotizarea terenurilor.
Se pare că în Tunisia, florile de bougainvillea sunt un simbol al ospitalității. În camerele de la hotel, cameristele ni le presărau pe perne, pe mese, pe noptiere. Într-un restaurant din Matmata ghirlande de flori împodobeau chiuvetele. O floare roșie de hibiscus ne-a fost oferită de vizitiu, după ce am coborât din trăsură în localitatea Douz.
Timpul avut la dispoziție nu ne-a permis să ne bucurăm suficient de farmecul marelui dar al Tunisiei, Marea Mediterană.
Am reușit să cunosc doar marea ei bogăție de pește prezentată pe mozaicurile romane din Muzeul de Arheologie din localitatea Sousse, să îi admir pentru scurt timp vastitatea și plajele cu nisip foarte fin, să mă bucur de jocul pescărușilor alimentați de călătorii de pe un vapor.
Elena Trifan
(articolul a fost publicat în revista „Cetatea lui Bucur”, nr.46/2024)
