„Am trei copii din trei generații diferite. I-am trimis pe toți să facă sport”
L-am cunoscut pe domnul Cristian Țopescu la începutul anului 2000. Mi-a promis, în acel interviu, care a și apărut în cotidianul Național, că va trăi 100 de ani. De când ne-am întâlnit prima oară, ne-am auzit la telefon și ne-am mai văzut de câteva ori în 18 ani. De fiecare dată, întrevederea a fost fabuloasă. Îmi răspundea amabil la toate întrebările, după care discutam în voie despre viață. Aveam timp… În luna noiembrie a anului trecut, ne-am regăsit din nou, după câțiva ani în care am comunicat doar la telefon. M-a invitat la o cafea, la el acasă, pe strada Doctor Felix. M-am dus însoțită de Miron Manega, fostul meu șef de la cotidianul Național. Trebuia sa realizăm un material pentru CERTITUDINEA. Interviul nu a apărut atunci, din motive conjuncturale care l-au tot amânat până a fost prea târziu. De altfel, nici n-a fost un interviu în sensul strict al cuvântului, pentru că domnul Țopescu evita cu ironie răspunsurile directe, amuzându-se tandru pe seama încercărilor și insistențelor mele. N-avea niciun chef de interviu. Voia doar să ne vedem, să vorbim despre nepoți, despre amintiri… Nu îl interesa subiectul pe care trebuia să-l dezbatem. Iar eu nu am realizat că, de fapt, altele erau prioritățile. Sosise momentul să bem o ultimă cafea, să ne bucurăm de un soare generos de noiembrie…
Ne-am pierdut identitatea o dată cu intrarea în Uniunea Europeană?
Am fost în politică patru ani, senator liberal, și m-am săturat de politică până peste cap. Nu mai vreau să aud…
Nu vă întreb ca pe un politician, ci pur și simplu ca pe un om obișnuit
Mi-ai pus o întrebare cu iz politic…
Atunci reformulez: de când credeți că ne-am pierdut identitatea, de când ne ascudem că suntem români?
Sloganul „noi suntem români” încă este valabil, nu? Se cântă la tot felul de evenimente, la petreceri, mai ales după ce se cosumă alcool…
Ați participat la multe evenimente unde se intona imnul României…
Da, așa e. Satisfacția supremă pentru un sportiv este cântarea imnului în cinstea victoriei lui. Dar până la imn sunt atâtea accidentări! În
gimnastică, de exemplu, sunt mult mai multe accidentări decât succese. Nu trece o săptămână fără să auzi de accidentarea lui Marian Drăgulescu, a Larisei Iordache. Copii chinuiți… Copilărie sacrificată, te miri pentru ce…. Și, la ora actuală, părinții nu își mai trimit copiii la școli. Le e frică să nu-și julească un cot sau un genunchi. Îi țin în casă, la calculator, la televizor, în poziții statice, care le aduc suferințe, denumite în termeni medicali cifoză și scolioză, adică devieri ale coloanei vertebrale. Din acest motiv, sportul românesc suferă. Pentru că baza de selecție s-a micșorat. Nu mai vin copiii la sport… Părinții sunt de vină. Să nu se supere pe mine, că și eu sunt părinte… Am trei copii din trei generații diferite. I-am trimis pe toți să facă sport. Unul chiar a făcut sport de performanță – a jucat baschet în prima divizie. Ceilalți au făcut sport pentru dezvoltarea lor armonioasă. Au înnotat, au jucat tenis, au făcut gimnastică ritmică… Sfaturile sunt inutile în ziua de astăzi. Nu le mai ascultă nimeni.
Așa e moda!
Da, eu m-am trezit spunându-mi-se: ce se trezește ăsta să ne spună?… Pe vremea lui era altfel! Adică, altfel e să nu mai facem mișcare! Uităm că mișcarea înseamnă sănătate și suntem sedentari. Uite, inclusiv eu sunt sedentar. Stau mai mult în casă…
Dar sunteți la vâsrta la care vă permiteți orice!
Da (râde). Sunt la o vârstă frumoasă. Dar ți-am promis că voi trăi până la o sută de ani și trebuie să mă țin de cuvânt.
Ce sport mai avem care ne face să ne simțim români?
Ei, mai avem o echipă feminină de handbal destul de bună, mai avem o echipă de fotbal destul de proastă… Și ce mai avem?…
Dar despre tânăra de 16 ani, Olimpia Cîmpian, care a renunțat la lotul național ca să concureze pentru Ungaria, ce părere aveți?
Tot părinții sunt de vină. Este vorba, cred, și de nebunia părinților după bani. Probabil că părinții au stimula-o financiar… Ca și în tenis… Te uiți la televizor și colegii mei ziariști spun: Simona Halep s-a calificat în optimile de finală și a câștigat un milion de dolari. Sau Roxana Cârstea s-a calificat și a câștigat nu știu câte milioane de dolari. Părinții zic: auuu, câți bani! Ia să-mi dau copilul la tenis… Dar până să ajungă copilul să câștige banii ăia, părintele plătește de se usucă. Părinții Simonei Halep și-au vândut brutăria sau ce aveau, ca să o poată întreține… Nimeni nu mai face nimic dacă nu se câștigă bani. La noi, voluntariatul nu există! Suntem sedentari!
Sunt două curente care macină societatea: românismul și globalismul. Care e mai bun?
Ce înseamnă globalism?
Înseamnă că renunțăm la sistemul identitar de valori…
Uniunea Europeană nu și-a dat seama pe cine primește (râde)
Puric spunea într-un interviu, în CERTITUDINEA, că noi, ca popor, trebuie să ne retragem în munți, în cultură, să nu ne calce gorilele cu jeepul.
(Râde) Hai că mi-am adus aminte o întâmplare amunzantă, apropo de munți… Gigi Becali a fost acuzat de cineva că ar fi fost informatorul Securității. Și i-a sărit muștarul lui Becali. A chemat la el, la palat, toate televiziunile și a spus: „Dacă cineva va demonstra că eu am scris un singur rând într-o notă informativă adresată Securității, eu mă spânzur și mă retrag în munți!”.. A doua zi, Adrian Păunescu, care avea o emisiune la Antena 1, a zis: aș vrea să-l informez pe Becali că chestiunea aia cu spânzuratul se peterece invers. Întâi te retragi în munți și pe urmă te spânzuri… Eu nu m-am retras în munți, m-am retras, aici (n.r. – în strada Doctor Felix)
Mai credeți în miracole? Așa cum ați crezut în miracolul Ilie Năstase sau Năstase Țiriac?
Eee, miracolul… Nu știu… Țiriac reprezenta munca, Năstase – talentul. Din ei doi ar fi ieșit un jucător perfect!
Sunteți un miracol?
Ai grijă, vorbești cu un cetățean de onoare al orașului București! Nu exagera! Cuvântul miracol se aplică la sportivi, nu la comentatorii sportivi. Poate, peste câțiva ani, când își va mai aminti lumea de mine, va spune că am fost un miracol. Deja m-am trezit cu niște epitete, de genul, patriarhul presei sportive românești. Dar patriarhul presei sportive românești a fost Ioan Chirilă, nu eu…!
Interviu realizat de DANA ANDRONIE
